Short Story

Știi cum sunt bărbații aceia care intră nebărbieriți într-un bistro, cu pulover croșetat de bunica, șosete desperecheate, cearcăne și păr răvășit, care se așează cu încetineală pe scaun și scot din sacoșă un MacBook Pro? Hmmm…mă intrigă oamenii aceia. Oare cum își petrec noaptea dacă la ora 14 au nevoie de o cafea tare, ca să se trezească? Oare s-au iubit sau au avut de lucru, sau au învățat pentru vreo certificare? Îmi iau privirea de la el și mă uit pe fereastra imensă ce dă în Piața Victoriei și la căsuțele ce fac ultimele pregătiri, înainte de a-și deschide rafturile cu bunătăți.

Deci cum spuneam, am venit singură spre Timișoara. A te bucura de singurătate nu înseamnă doar a te închide în atelierul tău și a lucra. Înseamnă să ai curaj, să intri în vorbă cu necunoscuți, să-ți asumi că se pot întâmpla și lucruri neplăcute, dar emoția în fața noilor experiențe să fie o răsplată mai mare decât toate temerile. Nu cred că înțeleg pe deplin cum se traduce conceptul de “a ieși din zona de confort”, nu cred că încă înțeleg ce înseamnă cu adevărat să trăiești. A trăi nu înseamnă să muncești, să câștigi bani, să-ti acoperi cheltuielile și să pleci în vacanță ca să te odihnești în câteva zile pentru o trudă de câteva luni. “A trăi” trebuie să aibe o manifestare mai profundă. Încă nu știu care.

alexandra lavrente-timisoara

Mi-am luat cazare într-un hostel, dar nu orice hostel, ci acela cu balcon spre Catedrală, cu șezlong și narghilea în camera de zi. Și niște ciuperci în chip de lămpi. Nu poți să nu observi contrastele. Dar nu intrau vechii azteci în transă, bând o licoare pe bază de boabe de cacao pentru a intra în legătură cu zeii lor? Deci poate că lucrurile sunt mai degrabă în comuniune decât în contrast. Nu că mi-ar displace hotelurile, dar locul este o clădire istorică, cu parchet și uși de lemn auriu, cu draperii groase și picturi cel puțin intrigante.

Diminețile, pe la 12, mă găseam servind micul dejun la Neața. M-am răsfățat cu ouă poșate și clătite cu sirop de arțar. Mă uit la locul ăsta hyggelig și mă gândesc că ai nevoie de puține lucruri ca să faci chestii mișto: vreo 18 specialități cu ou, fresh-uri, ceai, cafea și clătite la desert. Și poate așa e și în viață: nu îți trebuie yacht că să găsești fericirea.

Cum ar arată fericirea mea? Un job care-mi permite să călătoresc, să am un ritm de lucru atipic: să pot răscoli după-amiază cu pașii mei frunzele prin parc, iar seara să prind muzele de picioare. Nu vreau să văd lumina zilei doar în weekend. Simplul fapt de a fi într-o cafenea, a scrie cu laptopul în față, înconjurată de ropotul unei limbi străine sau de a fi într-un hostel, schimbând experiențe cu Lina, rusoaica cu care împart camera pe timpul șederii mele în timp ce editez în After Effects, pentru mine înseamnă diferența dintre o ființă umană și un robot. Poate fericirea este libertate?

Câteodată simt că sunt paralizată de la brâu în jos între 9 și 18. Literalmente. Dacă oricum nu scap de ceea ce mi-e teamă, de ce să nu mă bucur acum de trupul meu? Sunt zile în care acasă stau și mai mult la birou, sunt proiecte pentru care nu dorm o noapte întreagă, dar nu simt aceeași constrângere. Dimpotrivă. Simt că actul creativ contractă Timpul. Dar chiar dacă nu găsesc acei oameni care înțeleg că nu toți funcționăm după aceleași valori, nu e nicio dramă. Important este să mă cunosc pe mine însămi, să înțeleg cine vreau să fiu, fiindcă numai căutând am să găsesc într-o zi contextul.

Cred cu tărie că motivația poate muta munții din loc. Nu banii. Eu gândesc la fel, chiar dacă port bocanci sau stilletos, geacă din bazar sau haină de blană. Vrei să te respect, respectă-mă, îmi ceri disciplină, și eu vreau să văd disciplină în atitudinile tale. Eu cred în egalitate, fie că este vorba de prieteni, părinți, angajatori, sau de iubirea vieții mele. Când oferi constant mai multă dragoste sau mai multă atenție decât celălalt, știi sigur că lucrurile se vor rupe într-o zi.


Mă găseam urmărind contururile din ce în ce mai estompate prin bezna nopții, sub neoanele ca de spital ale trenului. Prietena mea visa adânc și eu mă pierdeam în negura gândurilor. Mă întorc și sorb din ceașca fierbinte, trag gulerul și mă fac comodă în blana hainei; va fi o noapte lungă, trenul deja are întârziere două ore.

Aș vrea să adorm, să păcălesc un pic trupul ăsta nervos și să mă odihnesc, dar călătorii din față vorbesc despre Francmasonerie și îmi țin mintea trează. Mă întreb ce părere au masonii despre reclama asta gratuită dintr-un tren în mijlocul câmpului, pe ruta Timișoara-București. Și în timp ce dialogau spunând că masonii conduc țărișoara asta, m-am trezit comentând că gunoaiele de sub băncile gării le-au lăsat totuși românii… Ideea asta, de a da vina pe altcineva pentru propria neputință, îmi stârnește dezgust. El, mergând spre Craiova ca să-și vadă copiii, să tot fi avut vreo cincizeci de ani, ea tocmai venea din Valencia să-și viziteze mama, îmbrăcată într-o rochiță care lăsa la vedere coapsele încă tinere, deși afară era un viscol de crăpau pietrele; arătau ca un cuplu – el tolerându-i toanele pentru frumusețea-i nemaivăzută, ea îndreptându-și privirea aiurea la comentariile politice. Se citea instantaneu o chimie pe care nu o găsești între prieteni, darămite printre străinii unui tren. Totuși, impresia era unanimă, că România nu se îndreaptă spre un viitor luminos, așa cum au sperat bunicii noștri, un viitor pentru care au fost dispuși să muncească și sâmbetele, să facă și ture de noapte, să sacrifice și zilele de concediu în speranța că într-o zi, copii nu vor trebui să ducă luptele bătrânilor.

Portret în sepia

Vântul șuiera sălbatic printre crengile scheletice și păsări albe se împrăștiau speriate peste cerul dens și gri. O sâmbătă friguroasă de decembrie, pe care am petrecut-o de dimineață până seară sprijiniți de șemineu, îmbrăcați în pijamale de catifea, fiecare bucurându-se cartea lui: eu de Isabel Allende, el de Lucian Boia. Mai ridicam privirea din cărți, mai gustam niște curmale, mai priveam către perdeaua de lumini ce împodobește ferestra și ne minunam de norocul care a dat peste noi pentru simplul fapt că ne putem bucura de căldură, armonie și literatură împreună.

Cartea asta e scrisă cu atâta măiestrie, încât nu înțelegi dacă este ficțiune sau biografie. Sau sunt eu atât de naivă încât să cred că orice carte care mă prinde în cuvintele ei meșteșugite este de fapt un loc care există cu adevărat? Sau poate tocmai aici stă geniul unui scriitor – în compunerea unei realități cu crâmpeie de memorie și liră de imaginație, în care să te pierzi, fără să știi cu adevărat dacă te prinzi într-un vis, sau îți prăfuiești sandalele de pământ chilian. Din toată această poveste, un singur lucru a tras deoparte perdeaua de borangic: Paulina del Valle se întoarce din Franța cu tablouri de Van Gogh, dar eu știu cu certitudine că în timpul vieții sale, Vincent a vândut un singur tablou: The Red Vineyard at Arles. În rest, totul pare aievea și povestea se învârte între Statele Unite și Chile, urmărind personajul principal, Aurora del Valle sau Lai-Ming, într-o încercare de a-și recompune trecutul. Personajele vin pe rând, ca într-o confesiune în fața cititorului spre a-și spune povestea și a dezvălui încă un secret din anii ce s-au scurs de la nașterea fetiței și până azi.

Povestea începe cu transportul patului mitologic, comandat la Florența, din care magnifica Paulina del Valle, bunica Aurorei, dictează destinul fiecărui membru al familiei, care nu se întinde doar la soț și copii, ci mult mai departe, către nepoți și majordomi. Paulina, înainte de a dobândi faima Del Valle, era o călugăriță cu capul ras, care fuge la 18 ani din mănăstire spre a se iubi cu Feliciano, dragostea vieții sale. Cu timpul, prinde gustul pentru afaceri, clădind prin intuiție și speculație un imperiu, iar Feliciano gustul pentru jocuri de noroc. Au împreună trei băieți, Matias numindu-se cel mai mare, cu care relațiile sunt bineînțeles precare. Pe măsură ce banii curg în vistieria Del Valle, iar Paulina capătă proporții din ce în ce mai pronunțate, nopțile de amor devin din ce în ce mai rare. Astfel că Feliciano caută atenție în altă parte, găsind-o într-una din frumusețile orașului, Amanda Lowell.

Printre slăbiciunile Paulinei se află dulciurile și nicăieri nu găsești prăjituri mai bune ca în ceainăria lui Eliza Sommers, cu care este foarte bună prietenă. Eliza, de origine chiliană și soțul ei Tao, de origine chineză, au împreună doi copii: Lucky și Lynn. Lynn va deveni o femeie extrem de frumoasă, care va fura inima lui Severo del Valle, nepotul Paulinei.

Lucrurile se întâmplă cam așa: în timp ce poza ca model pentru statuia Republicii, simbol al orașului San Francisco, Lynn face cunoștință cu Matias. Cum el nici nu o bagă în seamă, ea se îndrăgostește iremediabil și i se dăruiește, rămânând însărcinată cu Aurora, personajul principal al romanului. Dar Matias nu are niciun interes în a se căsători sau a recunoaște copilul, așa că Severo se căsătorește cu Lynn, dând fetiței numele său. Când Paulina del Valle află că Lynn moare la scurt timp după naștere, intră triumfătoare în salonul de ceai al Elizei Sommers că să-și ceară nepoata, chiar dacă inițial fusese indignată să tolereze bastarzi din sângele său în clanul Del Valle. Deocamdată însă Aurora rămâne în sânul bunicilor materni, crescută cu multă dragoste de bunicul Tao în pestrițul și periculosul Chinatown, refuzând educația, oportunitățile, luxul și renumele. Dar această etapă idilică nu durează decât cinci ani, iar Eliza, rămasă văduvă, vine să-i aducă nepoata preaputernicei Paulina del Valle, înainte de a-și îngropa soțul la Hong Kong.

Aurora crește în umbra Paulinei, care îi devine mamă, tată, bunică și bunic, mutându-se dintr-un cartier chinezesc într-un palat somptuos; Matias pleacă împreună cu Amanda Lowell, cea care era odată amanta tatălui său, în călătorii prin Europa în scopuri medicale, iar Severo del Valle pleacă să-și servească țara în războiul dintre Chile și Bolivia.

În partea a doua a cărții, Feliciano, soțul Paulinei del Valle moare, astfel că se vede nevoită să se întoarcă în Chile, (dându-și seama că “nicio petrecere oricât de somptuoasă și nici o risipă nu erau în stare să-i readucă poziția socială”) împreună cu bunul și fidelul Frederick Williams, majordomul, pe post de prinț-consort distins, jucând o festă neamului Del Valle ultraconservator. De asemenea, Aurora află că Matias este adevăratul său tată și petrece alături de el ultimele zile din viață.

Ultima parte a cărții prezintă nunta Aurorei, declinul bunicii Paulina del Valle și reîntâlnirea cu Eliza, bunica maternă, care vine să reîntregească fotografia prin developarea primilor ani de viață alături de bunicul Tao, spirit care e prezent pe tot parcursul poveștii.

Diego Dominguez este fiul mijlociu al unui înstărit fermier din Chile, care pleacă a călători prin Europa spre a da uitării pasiunea interzisă și incandescentă dintre el și Susana, cumnata sa. Acesta e omul pe care Aurora îl ia de soț. Descoperindu-l în grajd alături de Susana în mijlocul unei scene suculente, află în cele din urmă că mariajul lor este de fapt un paravan fiindcă “Ce a unit Dumnezeu nu se poate desface” iar el nu poate renunța la dragostea Susanei. Așa că Diego îi propune să trăiască “ca doi frați”, fără să-i lipsească nimic, iar din partea lui va avea respect, protecție și libertate în schimbul tăcerii. Pe motivul sănătății debile a bunicii, Aurora hotărăște să părăsească moșia Caleufu, fiindcă compromisurile nu stau în caracterul femeilor lui Allende.

Dacă Paulina del Valle a trăit ca o regina, ultimele zile din viață le petrece într-o austeritate incredibilă, donând bisericii cele mai frumoase mobile și tablouri impresioniste. Povestea se încheie cu nașterea iubirii dintre protagonistă și doctorul Ivan Radovic, în timp ce bunica Eliza povestește circumstanțele morții bunicului Tao. Cartea se încheie cu un epilog din care am reținut un fragment:

“Memoria este ficțiune. (…) Prin intermediul fotografiei și al cuvântului scris încerc cu disperare să birui condiția trecătoare a existenței mele, să captez clipele înainte de a se șterge, să limpezesc confuzia din trecutul meu. Fiecare clipă dispare ca o suflare transformându-se imediat în trecut, realitatea e efemeră și migratorie, nostalgie pură”.

Cover photo by jarmoluk / Pixabay

Decembrie

Dacă te uiți la începutul lunii Decembrie, sărbătorile de iarnă sunt despre claxoane asurzitoare în trafic, depășiri pe linia continuă, parcări aglomerate, brazi dezrădăcinați din pădurile lor, cadouri opulente și zâmbete serviabile.

Și după ce trece goana cumpărăturilor cu frigiderul ghiftuit, te întrebi când a trecut Crăciunul pe lângă tine.

Aș vrea un câmp dintr-acela molcom, de țară, peste care neaua s-a așezat în strat gros. Este o liniște asurzitoare și fulgii de zăpadă sclipesc ca paietele celui mai frumos vis. Familiile sunt adunate împreună în casele joase, strânși lângă sobă, povestind cu zâmbete largi în timp ce rup miezul cozonacului fierbinte. Cu obraji roșii, ochi pătrunși de amintirile oamenilor dragi care astăzi sunt doar în inimă, te veselești lângă bunicii care au rămas. Flori de gheață cuprind ferestrele și căsuța asta pare încremenită în timp, scufundată în omătul greu, cu fumul ce se ridică spre un cer negru, înstelat și nemărginit. Brazii sunt în pământul lor natal și risipesc același pafum pe care îl vor răspândi și peste o sută de ani. Cu vocea-i lină, Hrușcă se pornește a colinda cu clinchet de bucurie simplă și adevărată.

Cu imaginea asta în gând, m-am pus să pictez.

Meditație

Aveam un milion de gânduri și niciunul nu era despre tăcere și meditație. Așa că Sabina a început ședința prin a ne povesti despre călătoriile ei de-a lungul si latul Indiei, despre Ramana Maharshi și Osho, despre oamenii aceia săraci care uneori trăiesc într-o casă de chirpici în mijlocul junglei, care mulțumesc sincer pentru puținul pe care îl au, intemperiile vremii și vizitele tigrilor.

În mine este o poveste de stoic. Cu câțiva ani în urmă m-am bătut în piept înainte de a intra în sala de operație, ca să-mi dau putere, dar și ca să le încurajez pe femeile care se temeau de bisturiu. M-a durut acea bătaie în piept, dar nu am lăsat să răzbată acea suferință, chiar dacă femeile din salon nu se simțeau oricum prea impresionate de pumnii mei. Mi-am imaginat că trebuie să fiu precum pietrele unui râu, dar anii au trecut, temerile au râs de mine din cotlonul lor, iar eu în cele din urmă am obosit să le tot șoptesc să tacă. Trebuie să învățăm a locui împreună, ca doi orfani ce au sărit peste o prăpastie ținându-se de mână.

Vreau să încep prin a mă iubi și a mă accepta cu izbânzile, dar mai ales cu lașitățile. Unde se termină vulnerabilitatea, unde începe încrederea? Unde se termină stima de sine și unde începe abandonarea în grija Tatălui Ceresc?

Înțeleg că am de toate și că nu voi avea niciodată totul. Înțeleg, dar nu pot să pătrund acea seninătate în care accepți și ești acceptat, acea bucurie arhetipală în care omul este în armonie cu Sinele.

“Suntem niște păcătoși”. Da, suntem. Nu și-a omorât Cain fratele mai mic? Din invidie, nimic mai mult. Iar când Dumnezeu l-a întrebat unde este Abel, nu i-a răspuns acesta cu ironie “Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?”. Dacă i-ar fi răspuns: “Da, Doamne, l-am omorât fiindcă am fost invidios, fiindcă ai arătat spre el mai multă bunăvoința decât spre mine”, pedeapsa ar fi fost aceeași? Sau și mai bine, dacă i-ar fi spus lui Dumnezeu: “Doamne, am nevoie de ajutorul Tău fiindcă mă simt cuprins de mânie”, înainte de a-și ucide fratele, cum ar fi curs Istoria?

Da, suntem niște păcătoși, dar avem și Duh Sfânt în același timp. Îmi place să-mi imaginez că Universul, cu galaxiile sale, dar în special cu imensitatea spațiului, este în mine. Nu pot să cuprind imaginea lui Dumnezeu decât în fotografia asta: eu, o planetă ca o nestemată albastră, care în loc să-mi iubesc oceanele și pământurile cu păduri fermecate, am grijă să subțiez stratul de ozon și să-mi topesc ghețarii, lăsându-mi frumoșii urși polari să piară, iar El, imensitatea Cosmosului. Dumnezeu este Iubire, nu este în norme, nu este în ierarhie, nu este în cutume. Dumnezeu este în toate și în toți, indiferent de religie. Suntem speciali și în același timp la fel.

Adevărul este unul singur, dar șlefuit în fațete, ca un diamant. Pentru o clipă, meditația m-a ghidat către interior. Ce este acolo? Cum arată? E liniște ca de contemplare sau e haosul ciocnirilor de planete?

Poate doar “este”.

Cover photo by Digital Buggu / Pexels

Timișoara

alexandra lavrente_timisoara

Deși trenul a avut întârziere, am ajuns în jurul orei 8. Iar hostelul (da, am făcut rezervare la un hostel, prima oară în 8 ani) își deschidea ușile abia la orele 10. Ce să fac? Am plecat spre Piața Victoriei. Intru într-un Mc, îmi iau un cappuccino cu scorțișoară și mă duc gânditoare la masă. Am dormit în tren, dar parcă nu mă simt atât de fresh încât să încep să scriu. Ce plimbat, ce vizitat? Eu am venit în Timișoara să scriu!

Mă așez într-un colț; am o plăcere deosebită în a privi lumea. În fața mea, doi adolescenți își fac temele: cu caiet, referințe, stilou și riglă, toate cele necesare pentru școală. Și două sticle de Coca Cola în fundal. Uite aici reclama ideală la McDonald’s. Dacă ar fi apărut într-un spot, ar fi părut o utopie.

După o bună bucată de vreme ea se ridică, el o îmbrățișează. Ea nu dă atenție acestui semn de afecțiune și pare cu gândurile încurcate în teme. Mă uit la mâinile acelea mici mulându-se pe talia ei și mă minunez în sinea mea cât de tânără e dragostea sau nevoia de a împărți și a primi afecțiune și cât de caraghioasă poate părea în ochii unui om care a trecut deja de inocența primului sărut. Se mai întoarce emoția aceea cu mâini reci și vid în stomac, în afară de dățile în care merg la vreun interviu?

Însă chiar dacă nu, amintirea mă face să retrăiesc intens acel moment când ne-am cunoscut pentru prima oară și am mers împreună spre Lucianca la petrecerea unui prieten. Mă uit în urmă cu regret, spunându-mi că înainte eram tânăra, eram naivă, eram altfel, când de fapt eram fix la fel. Momentele pe care mi le amintesc, sunt tocmai acele clipe care ies la mal ca niște scoici din marea de întâmplări obișnuite. Ca și acum. Nu pot să-mi amintesc anii clipă de clipă, doar picanteriile.

De fapt am foarte vie în minte imaginea lui Alexandru Popa, băiatul de care eram eu îndrăgostită prin școala primară. Eram undeva prin clasa a 3-a și verișoara mea de la Brăila venise în vizită. Bineînțeles că mă întreabă de băieți. Și eu îi spun că Alexandru locuiește în spatele blocului.

-Păi hai să-l vedem!

-Bine, îți fac cunoștință cu el și tu spui că ne vedem cu el întâmplător.

Numai când mă gândesc la povestirea asta, îmi vine să râd cu gura până la urechi. Mda, inventivitatea fetelor când vine vorba de băieți…

În vacanța următoare și Alexandru era îndrăgostit de mine – întotdeauna am fost perseverentă. Îmi amintesc cum prietena mea urcă într-o dimineață de vară cu sufletul la gură 4 etaje  ca să mă anunțe că Alexandru Popa – numai să cauți Alexandru Popa în Pagini Aurii – este jos și că vrea să vorbească cu mine. Fug repede spre balcon și îl văd cu un braț de trandafiri, împreună cu prietenul lui Nechita, pe o bicicletă Pegas. Vorbesc cu bunicul meu să mă lase să cobor, că mă așteaptă dragostea vieții mele. Tataia Marin îmi spune că nu se poate și mai întâi trebuie să iau micul dejun.

Îmi făcuse cele mai delicioase ouă ochiuri, dar până am înghițit nemestecat, Alexandru și-a pierdut răbdarea și mi-a lăsat toți trandafirii împrăștiați pe asfalt. Panicată, m-am dus în spatele blocului. L-am găsit, am vorbit și i-am spus că dacă vrea să fie prietenul meu, trebuie să schimbe câte ceva în atitudinea lui.

În final nu ne-am pupat, nu ne-am ținut de mâna, lucrurile s-au rupt iar în anul ce a urmat am plecat spre altă școală. Sau ne-am pupat pe obraz? Nu mai știu. Oricum, altă modalitate nici nu era, decât pe obraz. Mă amuză nespus întâmplarea asta cu trandafirii roșii rupți în petale, de fiecare dată când mi-o amintesc.

alexandra lavrente_timisoara