Scriam în ultimul articol că anul ăsta vreau să trăiesc mai conștient, mai atentă la felul în care îmi cheltui zilele. Nu banii; banii se fac și se desfac, ci Timpul. Se apropia sfârșitul de an și îmi reaminteam stând pe Facebook cam cum am petrecut eu cele 12 luni ale lui 2018. Mă cuprinsese furia și disperarea, tristețea și în final descurajarea că nici în anul ăsta nu am pus mâna pe “the dream job”, casa din Vogue Living sau apariția din revista Forbes. Și chiar dacă am văzut c-am fost sănătoasă, iarna am trecut-o fără antibiotice, primăvară am plecat spre Madrid, vara am petrecut-o la mare, toamna ne-am plimbat pe La Rambla și sunt iubită de omul meu, iar facturile sunt plătite la timp, toate motivele astea nu au fost de-ajuns ca să mă îmblânzească. Atât de penibilă am ajuns.

Și mi-am dat seama că problema este în mine. Chiar dacă știu că fericirea nu este în ultimul model de Pume, înțeleg doar rațional, și le cumpăr oricum. Știu poezia cu “iubește-te pe tine”, “vindecă-te iertând” și “vorba dulce, mult aduce”, dar inima îmi este obosită, prinsă într-un veac de singurătate, fiindcă oricât aș încerca să-mi oblojesc rănile, nu o pot face decât cu adevăruri usturătoare. Ori asta e în contradicție cu vorba dulce. Și este în mine un contrast căruia încerc din răsputeri să-i țin echilibrul. Nu întâmplător mi-a căzut astăzi în mână ultima carte a Petronelei Rotar – Privind înăuntru, pe care am citit-o plângând, dându-mi seama câte emoții am reprimat, cuvinte am înghițit nemestecat de-a lungul anilor. Uite așa a trecut prima săptămâna: cu ikebane și gânduri de terapie intensivă.

Cover photo by Michael Morse / Pexels