New World Order

Zi de duminică, manelele susură vorbe de dragoste și înțelepciune. Încerc să-mi caut cuvintele și inspirația cu ceașca de cafea lângă mine. Deja se înserează, dar eu simt că nu m-am trezit încă. S-a scuturat ziua asta precum o floare plăpândă de cireș.

Sunt oameni speciali, care-și știu menirea din fragedă pruncie. Oameni înaripați cu haruri, care se consideră deasupra muritorilor de rând. Însemnați cu stea, își deplâng condiția de luceferi. Toate calitățile le-a adunat Dumnezeu într-un singur trup. Atât de aleși încât nu pot trăi o viață fadă. Aș vrea să pun mai multă ironie în cuvinte, fiindcă și eu eram un astfel de om. Sunt atât de deosebită, încât nu reușesc să fiu remarcată. Doar eu văd oximoronul?! Iar nefericirea aceasta, cum că eu îmi dau toată silința, dar ceilalți mă desconsideră, a început să atârne ca o povară tocmai pe cei care vedeau dincolo de ridicol. O povară dulce, ai spune.

Nefericirea este pentru mine o sursă netăgăduită de inspirație, un foc pe care știu să-l mistific și din care să înalț cuvinte meșteșugite. Dar e o sabie malefică; îți cere să-ți străpungi carnea,să răscolești prin maruintaie semnificații care poate nu sunt de fapt acolo. Însă odată ce ai scos sabia, muza s-a făcut nevăzută și cuvintele au curs, rana lăcrimează deschisă. (Săptămâna asta am văzut John Wick la cinematograf – prea puțină poveste, prea mult sânge – și uite rezultatul…)

Oficial am devenit corporatistă. Și îmi dau seama că de fapt îmi place. Munca îmi este cronometrată prin tot felul de acronime, evaluată obiectiv și monetizată. Berea are gust de libertate la sfârșitul orelor de lucru. Când o poți bea oricând, parcă îi simți doar amărăciunea. Introspecția presupune liniște, iar eu simt că am nevoie să vorbesc, să dăruiesc din prea plinul vieții mele interioare, am nevoie să înlocuiesc haosul cu ordinea, zile aranjate cu obiective și mese regulate. Viațade artist nu este pentru oricine. E atât de ușor să o iei razna din pricina nemulțumirilor, frustrărilor, neajunsurilor. Să guști din libertatea totală te poate înnebuni. Pocalul libertății e un miraj cu gust de mătrăgună.

Sfârșitul săptămânii trecute m-a prins la țară; trandafirii de dulceață cădeau greu spre pământ, salcâmii împrăștiau mireasmă de bucurie senină. Amugul peste câmpia tăcută, soarele oglindindu-se în lac, broaștele-și cântau poveștile, un colț de rai cu case frugale din chirpici. Mi-am luat din cuier haina bunicii; împărțeam amândouă acele pământuri cu nestemate străine de ochii orășenilor.

Otherworld

Mie îmi place să citesc. Așa îmi spun. Dar de fapt este o metodă de a mă sustrage. În același timp, uneori îmi simt mintea goală, dornică să mă tachineze cu mărunțișuri și atunci îmi spun că am nevoie să scot o carte din bibliotecă și să o răsfoiesc. Fiindcă cuvintele îmi înaripează simțurile, cărțile mă fac să visez, să caut în adâncul meu imagini, fapte și oameni pe care să-i ajustez pe o scenă, exact ca un păpușar. Când scriu, mă simt ca un creator sau ca un magician; am scos la iveală din abisul pălăriei o inimă care zvâcnește, care se contractă dureros în al său zbucium, două globuri de cristal, cu care să zăresc dincolo de cortina realității o viață care palpită după ritmuri proprii, cadențate.

Lumea asta e doar o contemplare a ideilor, o realitate curbă desenată în culori violacee și bruște sau pastelate și leneșe, care mă cheamă cu surâsu-i enigmatic în proporțiile-i diforme. Doar fantasme cu care te prinzi de mână, dar a căror absență te doare aievea, cu cărți de tarot suspendate în aer, juxtapunerea viitorul imposibil cu realitatea unui om cu idealuri mărunte, are lumea asta ceva dintr-un drog, o halucinație de voaluri suprapuse care compun și descompun forme.

Trupu-ți firav de ielă, buze vrăjite de muză, ai Iubire un parfum de cicoare. Nopțile mă ademenești cu mângâierea ta, ziua mă străpungi cu absența-ți zgomotoasă de dragoste neîmplinită. Vino să-ți întinzi umărul peste trupul meu gol, vino să-ți dezmierd părul în mâinile mele aspre. Lasă-mă să-ți șterg durerile cărnii și lacrimile ochilor limpezi cu buzele mele flămânde. Îți va curge timpul printre palme, astrele se vor roti domol, dar ce muritor poate birui angoasa dimineților cu așternuturi goale?

Vreau să-ți cuprind amintirea fantastică în dorurile mele. Ca o nălucă pe care am strivit-o în pieptul meu, vintrea mi-ai golit de viață și amurgurile de strălucire. Cantecu-ți de pasăre sălbatică s-a stins în tonuri reci în inima spartă de furtuni. Te văd cum îți ștergi pielea de sărutările mele, cum tragi cearceafurile ca să-ți acoperi goliciunea pe care o știu prea bine. Te rog, nu te înfrupta încă din pomul uitării.

Cover photo by Gustavo Alcantara  from Pexels

Empty your mind

Norocul meu este că am văzut printre scânduri lumina unor adevăruri secrete încă de copil și am rămas cu fascinația lucrurilor întrezărite pe tot parcursul anilor. Este ceva dincolo. Indubitabil ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte sau pus în dogme. Ceva ce plutește, se unduiește ca o fâșie de mătase pe lângă tine, un adevăr pur, incontestabil, căruia îi auzi foșnetul, dar nu îi poți distinge culoarea. Dar și dogmele au rostul lor. Sunt precum forma ușii pe care urmează să o deschizi, dar cheia este în sânul tău. Dacă te amăgești crezând că altcineva o va deschide pentru tine, îți pierzi timpul.

“An instructor should exemplify the things he seeks to teach. It will be of great advantage if you yourself can do all you ask of your students and more”. Nu mi-a fost dat să întâlnesc astfel de învățători în viața de zi cu zi, dar ceva din imaginea lui Bruce Lee mi-a rămas adânc în minte. Stăpânirea sinelui, exprimarea sinelui, a fi în acord cu sinele…sinele mi se pare provocarea supremă. Adesea mă întreb care îmi este rostul, de ce sunt aici și cum să-mi “trăiesc potențialul”. Și mă aștept să găsesc răspunsul. Repede. Exact ca și cum ai înghiți un antinevralgic pentru o durere de cap, și ai certitudinea că peste treizeci de minute vei fi din nou tu însuți.

Dar cu lucrurile intangibile, treburile stau altfel. Trebuie să cobori în adâncurile ființei, mai jos de imaginea pe care ți-o proiectezi în exterior, mai jos decât cutumele preluate din societate – dacă mai poți distinge care sunt, mai jos decât preconcepțiile educației. Mai jos. Ce este acolo? Să ajungi la esență, să-ți priveșți demonii în ochi și să-ti ascuți armele. Câte zile vei avea, trăiești lupta dintre cine ești și cine ai putea fi. Dar o luptă conștientă, al omului care se află singur în junglă, încercând să-și croiască drum spre afară. O luptă onestă, în care depind doar de mine însămi, unde teama morții nu trebuie să fie decât un îndemn de a merge mai departe.

Photo by Fancycrave.com from Pexels

Last week

Când merg duminica la biserică, încep săptămâna sub auspicii bune.

Simt nevoia de a petrece timp în sânul naturii. Dacă oamenii ar dispărea subit de pe planetă, Gaia ar sufla un vânt năprasnic peste râpele pământului, ar ridica toate pungile și pet-urile aruncate în mărăciniș, le-ar avânta în spațiu. Iar vegetația ar crește în câțiva ani, încât ai putea jura că n-a fost vreodată picior de om.

Luni a fost prima zi de trashtag din acest an. Am auzit argumente bizare: “A înnebunit asociația! Pentru ce plătim Ecosalul?!” sau “Te iau la mine cu juma’ de normă”, făcându-mi cu ochiul. Apoi am continuat prin a da cu sapa. La propriu. Am simțit nevoia de a răscoli pământul, de a mă minuna de frunzele putrezite care și-au păstrat scheletul, râmele, zvârcolindu-se speriate, s-au adâncit în galeriile subterane. Am spălat praful sub jetul fierbinte al dușului. Priveam cum se scugea apa și mi-am adus aminte de proverbul care spune cam așa: “Fluturele trăiește 3 zile și are timp să facă de toate”. Make-up, haină din buclé cu broșă înflorată și am plecat spre Cheiul Dâmboviței. Stelele începuseră să strălucească și m-am plimbat până seara târziu, doar eu și luceferii nopții. Parcă întrepătrunzi sensul existenței în tăcerea și răcoarea amurgului. Am ajuns acasă și mi-am citit basme.

Marți am început cu meditație și curățenie; foarte mișto selecția asta de pe iTunes. M-am ocupat de niște ilustrații, pe seară am scris articolul pentru cutiadecarton, am continuat cu cartea asta, iar între etape m-am servit cu un Sheridan’s. Autorul spune că traumele se pot transmite de la o generație la alta. Dacă așa stau lucrurile, încep să mă întreb serios dacă voi găsi vreodată nuanța potrivită de a-mi spune povestea. Sau poate că povestea mea face parte din povestea femeilor din viața mea, iar singularitatea nu are sens fără context.

Ceea ce mănânc și ceea ce gândesc sunt fin legate de felul în care respir. Eu respir altfel, sacadat, ca și cum mi-aș spune: hai să înghițim o gură de aer, acum când nu ne vede nimeni. Mă simt încorsetată de normele după care trebuie să trăiesc și uneori simt că-mi lipsește fluența în limba română, cu tot cu sutele de minute și internetul nelimitat. Dacă înainte număram secundele prin dial-up, mulțumesc, dar acum e în van, nu mai am cu cine să vorbesc. Nu am nicio îndoială că atât canapelele phihoterapeutilor, cât și vânzările pentru Sophia vor fi încinse, îndeplinind un singur rol: a vorbi, a suplini rolul prietenului, acoperind cu voaluri prăpastia singurătății. Cartea asta îmi aduce aminte de ideea din spatele filmului biografic a lui Bruce Lee: eroul se luptă cu demonul părintelui, astfel încât copiii să nu-l moștenească.

Aș vrea să dezamăgesc pe toată lumea, să zdrobesc și cele mai vagi speranțe, ca în cele din urmă să-mi acord toată atenția și răbdarea, să mă regăsesc în lucrurile pe care le fac și să descopăr răscrucea de la care am apucat pe drumul greșit. Nu-și dau seama că-i iubesc și tot ceea ce fac pentru mine, fac cu remușcări, astfel încât fructele care ar trebui să fie dulci, au de fapt un gust acrișor. Când vrei să fii iubit, începi să faci giumbușlucuri ostentative. Și de fapt nu trebuie decât să-ți cultivi în tihnă talentele. Locul ăsta te sufocă de dogme prin imaginea sa fadă despre felul în care ar trebui să-ți trăiești viața. O viață trăită în cumpătare, teamă și resemnare nu este o viață care merită a fi trăită. Dar cum ecranul suplinește totul, nu e de mirare că numărul sinuciderilor crește. În timp ce paradoxal, distanțele fizice devin din ce în ce mai mici.

Miercuri m-am trezit devreme, adică pe la 8. Duș, mic dejun, lapte cu cafea. Cred că-i gata coperta, dar parcă aș mai avea câteva idei. Astăzi este echinocțiul de primăvară. Văd luna plină ivindu-se de după blocuri, cu zâmbetul său enigmatic și suav. Cu cât o privesc mai mult, cu atât îi simt fascinația magnetică, galbenă și fluorescentă, chemandu-mă în înaltul spațiului spre a asculta muzica astrelor.

Joi încep să lucrez la un proiect de croitorie și petrec niște timp de calitate cu Simone de Beauvoir. Am și eu o întrebare: care este masculinul pentru curvă? Fiindcă “afemeiat” e chiar un compliment. Sau acesta este trendul “bad bitch” și se presupune că este un apogeu al femeii fatale?

Vineri și sâmbătă croiesc și cos. Nu sunt mulțumită de felul în care arată fermoarul, așa că pentru luni îmi propun să descos și să o iau de la capăt. Că să-mi domolesc frustrarea, încep diminețile cu Pildele lui Solomon. Am terminat Memoriile unei fete cuminți, dar despre asta am să scriu câte ceva în Books.

Abyss

Are omul ceva mistuitor încrustrat în adâncurile ființei: plăcerea autodistrugerii. Să fie o pedeapsă la care singur se supune pentru suprema îndrăzneală de a fi mușcat din pomul cunoașterii? Oh, gustul răzvrătirii este sublim. Stă scris în tainele istoriei să vezi cum abuzul de putere pe care îl arogi asupra celuilalt, se transformă în săgeți otrăvitoare, cu care îți devorezi propriul trup. 

M-aș tăia fin de-a lungul sternului. Aș vrea să-mi văd inima preschimbând vâlvătaia sângelui în ritmuri sacadate de energie pură. Diafragma s-ar destinde ca o aripă plăpândă de fluture. Ca un anestezic care picură încet în inima obosită, încercând zadarnic să păstreze ritmul, sângele gâlgâind prin aortă ar rămâne suspendat la jumătatea clepsidrei. Conștiința și-ar desprinde chingile, pătrunzând în lumea ideilor. Aș vrea să-mi deschid ochii în albul amorf al începuturilor, când materia încă nu găsise alchimia atomilor. Camera secretelor ancestrale și-ar deschide ușile pentru mine, cu scârțâit de veacuri multe.

Ideea de Dumnezeu îmbrăcat în hainele strâmte ale dogmei fură ceva din experiența divină. Dumnezeu nu este în revelațiile ascetice, arătându-se în mintea celor aleși, Dumnezeu este pretutindeni, cu precădere în lucrurile care se simt, dar nu se văd. Este acel echilibru fluid care cuprinde în exprimarea sa amputări și prelungiri, înțelepciune și candoare, sceptre și vasali, extaze și remușcări, fericire și prosternare, ambiguități și paradoxuri. S-a estompat Dumnezeu din strălucirea vitraliilor, făcându-se de găsit altcândva decât duminica. Putreziciunea cărnii este călăuza cea mai onestă în abisul necredinciosului. Vreau să mă chemi cu vocea Ta blândă, tălmăcind pe limba mea îngustă încotro mi-e calea. Nu ai nevoie de nimicnicia cântecului meu de slavă, eu am nevoie să învăț bunătatea cu care să ung rănile. 

Oh, beatitudinea liniștii! Aceleași ispite sădite în inima omului de mii de ani și tot nu am găsit răbdarea ca să vindecăm crima, războiul, violența și decăderea.

Cover photo by Jatuphon Buraphon / Pexels