Înregistram un mesaj vocal despre un anume moment din copilărie și lăsasem în fundal pe repeat Opal Ocean, de la Slender Bodies. Povesteam despre faptul că mințisem în legătură cu o notă – spusesem că nu am fost ascultată, deși luasem un 4 la Geografie. Episodul dramatic s-a încheiat cu vorbele înțelepte din popor și anume că încrederea se obține cu sudoare și se pierde într-o clipă printre degete. A urmat o perioadă lungă în care m-am simțit ca izgonită din cetatea oamenilor merituoși, lucru care m-a îndemnat mai degrabă să învăț și să păstrez experiențele școlare pentru mine, decât să mă deschid și să arăt în vreun fel că am nevoie de ajutor.

Mă uit în timp la această amintire și îi văd încă puterea, prezența, limpezimea. N-aș putea spune exact anul, cred că eram în gimnaziu, sau spre liceu. Cert este că întodeauna m-am descurcat bine la învățătură și nu am creat probleme părinților. Cu toate astea, niciodată nu a fost îndeajuns. Astfel că sentimentul ăsta a ajuns să mă însoțească mereu, deghizandu-mi poate furia în bunătate sau conciliere. A fi acceptat așa cum ești este doar un ideal. Oamenii aleg să se reflecte în oglinzile în care se regăsesc, imaginându-și că urmează un cod al eticii. ‘Eu nu am putut să trec peste întâmplarea cutare’, drept urmare sunt un om cu pretenții, cu valori înalte. Eu iubesc. Eu sunt credincios. Toate niște himere. Viața omului este până la capăt o străduință. De a fi bun.

Și eu mă număr printre acei oameni care stau cu teamă în sân că nu au ce mânca mâine și ajung să arunce din frigider mâncarea stricată. Nu sunt cu nimic mai bună. Dar văd și sunt atentă la lucrurile astea. Știu cum este să nu ai ce mânca, știu cum este să ai abundență. Știu cum este să fii iubită sau să fii părăsită. Știu cum este să nu ai prieteni, dar să ai 500 de cereri pe Facebook. Știu cum este să dormi în aceeași poziție câteva luni într-un pat de spital, după operație, la fel cum pot dormi până la amiază într-un hotel de lux. Dar am supraviețuit fiindcă știu că viața e făcută din contraste. Și mă uit la mine însămi ca la o luptătoare. 

După ce am încheiat mesajul vocal am zis să mă uit după puțină inspirație pe Instagram, ca să scutur din fața ochilor acea amintire. În feed, printre primele lucruri, mi-a apărut o înregistrare în care Krishnamurti vorbea despre durere. În timp ce mă lăsam prinsă de cuvintele înțelepte, am observat totuși că fără să fac nimic, eu fiind în pat iar PC-ul pe birou, s-a deselectat funcția repeat și playlist-ul a început să curgă. Nu pot scrie în cuvinte cât de miraculos mi s-a părut acest detaliu. Bineînțeles, dacă vreau, pot să-l interpretez ca pe un simplu glitch. Că întotdeauna, depinde de mine. De importanța și greutatea pe care vreau să o dau evenimentelor, care altminteri sunt egale. Dar încă o dată, eu aleg tonul și uneori faptele cu care să-mi descriu povestea vieții. Întocmai ca în acel minunat film regizat de Tim Burton, Big Fish.

Dintre lucrurile pe care Krishnamurti le spunea, câteva idei mi-au atras atenția: faptul că asociem sinele cu o imagine. Eu sunt loial, eu sunt înțelept, eu sunt învățător, eu sunt un geniu. Eu. Acea percepție, când este pusă la îndoială, ne face să ne simțim dezamăgiți, frustrați, răniți. Dar eu-ul este doar o fabricație a minții, un noian de gânduri.

‘Do you want to keep your hurts? There’s great pleasure in keeping them, because that gives you vitality, energy to hurt somebody else. 

Hurt – also, on the other side is flattery. Both are the same. Is it possible to end this being hurt? 

Everything in the world is put together so that it hurts you.

As long as I have an image about myself, that image is going to be hurt. Is it possible to live without a single image?’