Inca am un ghem de ganduri in stomac. Dar fiindca inteleg, nu pot sa plang. Si stau cu tensiunea si cu lacrimile in ochi, in timp ce masina spala rufele noastre.

Ce asteptari am eu?

Nu stiu cum sunt femeile, dar eu fac parte dintre acei copii care aveau birou cat o jumatate de camera. Un dulap imens, dar fara sa am vreodata sosete. Si un perete plin cu tot felul de papusi, dintre care mi-o amintesc pe Tamara, o papusa mulatra, un gablont ca din piramidele aztece – un fel de poarta a soarelui, un bebelus cu salopeta roz, astfel incat doar chipul ii era de guma, un coif dintr-un material greu, matlasat, de culoare mov care avea intr-un rotund tot un chip jucaus de guma, o maimutica cu puiul ei – cum mai vezi prin Daciile de demult si tot felul de lucrusoare pe care bunica le aduna de pe la targ sau bunicul mi le aducea de la Bucuresti. Ai putea spune ca am fost un copil rasfatat.

Apoi, aveam de lustra agatat un peste din plastic, maiestrit impletit, caruia bunica mea ii agatase un coplotel ca sa ma auda de fiecare data cand trec pe sub el. Si o oglinda mare, cu rama neagra de fier, in care ma priveam dese ori si ma lasam intrigata de cine as putea deveni cand voi fi mare. Voiam sa fiu frumoasa si cocheta ca mama, care ma rasfata cu dragalasenii si ciocolata sau zahar cubic.

Carti aveam doar cateva rafturi si nu-mi preocupam mintea cu lectura. Poate de-asta astazi daca citesc o carte, peste cateva luni nu-mi amintesc decat vag despre ce era vorba, in timp ce tu iti amintesti pasaje, chiar si dupa doua zeci de ani. Si acest lucru se intampla cu cartile care mi-au placut. Cele care m-au impresionat mai putin au ajuns direct in subsolul mintii, undeva intre realitate si uitare, imaginatia intrebandu-ma daca am rasfoit vreodata acea poveste.

Insa ceva ce mai aveam din plin si nu pregetam sa folosesc era hartia. Aveam caiete copertate, unele dintre ele impartite in rubrici, pe care le mazgaleam in noptile de iarna la masa din bucatarie, in caldura aceea de copil care stie ca este iubit mai mult decat orice pe lume. Tare mi-e dor de acel sentiment si ma tem ca-l voi resimti doar cand voi fi la randul meu parinte. Doar acum suntem prea mari sa mai fim luati in brate de parinti, mangaiati in par, sa le vedem sclipirea in ochi de bucurie ca suntem asa mari. Prin urmare, tandretea aceasta vine doar de la omul langa care vrei sa fii.

Iar eu nu am sa conving pe nimeni sa ramana langa mine. Sigur, am sa-ti trimit o poza senzuala, inimi, emoticoane, gandurile mele, carnea mea. Dar cum ai spus, eu sunt un creator. Si cum ai spus, e nevoie de o anumita stare ca sa creezi. Imi doresc armonie, sertare cu creioane colorate, sarutari, sex pe masa de tenis, mic dejun cu dragoste, sa ma doara obrajii de ras, sa cantam in tren, noptile stransa in brate, mana ta calda peste pantecul meu. Si alte lucrusoare de-astea puerile, de om simplu, pe care atat de greu le poti avea cateodata in acest univers al Youtube-ului.

Asa ca voi lua acest rastimp, aceasta liniste, acest foc mocnit si voi face caramizi pentru lucruri trainice inlauntrul meu.

Nu știu ce fel e făcut creierul meu, dar nu sunt bună la reținut ani. De-asta nici nu am fost prea bună la Istorie. Cu toate acestea, cea mai mare notă în Bacalaureat am luat-o la Geografie. Spunea Einstein că ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat la școală este educația, adică bunul simț. Bunul simț care nu are vârstă și care împreună cu privirea și limbajul trupului dau interpretarea corectă a tonului unei conversații.

Nu sunt omul potrivit cu care să ai o conversație despre filosofie, geografie și nici chiar artă. Deoarece cu cât mă uit mai mult la ceea ce fac alții, cu atât creez mai puțin. Am dificultăți din a asocia noțiunile uneori și nu sunt un om care excelează în small talk sau mondenități. Dar eu am stofă de om cu care să stai la masă în tihnă, o femeie care știe să-ți asculte durerile în timp ce te spală pe spate, în cadă, să farmece, să iubească, să te mângâie în păr, o iubită cu răbdarea de a crea atmosfera aceea plăcută, cu lumânări calde, din care se nasc idei și puterea de a le construi.

Nu vreau să stau într-o atmosferă de dispute, de împărțire a puterii. Ce putere, cine doarme cu pantalonii pe el în seara asta? Să aud mereu lucruri cu care nu sunt de acord. Nu e asta o pierdere de timp? Fiindcă apoi mintea îmi obosește gândind lucrurile pe care nu le rostesc. De-aici se naște bipolaritatea. Vreau să rostesc lucrurile pe care le simt fiindcă tăinuind cine suntem cu adevărat, niciodată nu ne vom găsi împlinirea.

Nu știu. Nu sunt. Nu vreau. 

Trei paragrafe în care am vrut să definesc ceea ce îmi displace. Fiindcă optimismul este mereu un drum, mereu o căutare, mereu o devenire. Stabilind cine nu vreau să fiu, pot să încep a mă constui. Și aș culege tot felul de ingrediente dintr-o pădure fermecată, dintre care consecvența ar fi cel mai minunat ingredient. Problema cu consecvența este că pare a fi un ingredient rar, o plantă care se cultivă în câțiva ani și care dă roade puține, dar neasemiut de gustoase. E un paradox că deși oamenii trăiesc mai mult, deci ar avea mai mult timp la dispoziție pentru a-și urma visele, sunt anxioși pentru că lucrurile nu se întâmplă repede, repede, pe fast-forward înainte. Eventual cu multitasking și teleportare. Mă întreb adesea cum părinții noștri au avut puterea de a rămâne zeci de ani în pătratul unui singur job. Dar poate că asta nu înțeleg eu din legile firii, că este nevoie de stabilitate si stăruință pentru ca fructele să dea în pârg. Din acest motiv poate credința este pentru toți o încercare.

Liniște, acceptare, dăruire. Începând cu sufletul care-mi stă într-un trup, trupul într-o casă, casa în mijlocul altor oameni – vreau să fie curate, luminoase, deschise, cu poftă de fapte bune. Dar dincolo de cine vreau să fiu, mă uit la cum mi-am petrecut viața în ultimii ani: într-o liniște de așteptare în care lucrurile au fost line, fără scânteieri, fără abisuri. O primăvară contemplativă, care întârzia să înflorească, o livadă de cireși cu cer mai luminos sau mai întunecat, un timp încremenit. Iubesc cireșii aceștia, cu forma lor perfectă și muguri ai speranței, dar simt că vreau să înfrunt pădurea de la margine, cu întunecimile ei, cu nopțile înfricoșătoare, cu ecouri de buhă. Stiu că e posibil să mă pierd, să nu mai știu să mă întorc niciodată la crângul cu cireși, dar ce vor spune despre mine toate acele pânze, pensule și albastrul de Cobalt, dacă se vor crepona și usca într-un ungher de minte?

Înregistram un mesaj vocal despre un anume moment din copilărie și lăsasem în fundal pe repeat Opal Ocean, de la Slender Bodies. Povesteam despre faptul că mințisem în legătură cu o notă – spusesem că nu am fost ascultată, deși luasem un 4 la Geografie. Episodul dramatic s-a încheiat cu vorbele înțelepte din popor și anume că încrederea se obține cu sudoare și se pierde într-o clipă printre degete. A urmat o perioadă lungă în care m-am simțit ca izgonită din cetatea oamenilor merituoși, lucru care m-a îndemnat mai degrabă să învăț și să păstrez experiențele școlare pentru mine, decât să mă deschid și să arăt în vreun fel că am nevoie de ajutor.

Mă uit în timp la această amintire și îi văd încă puterea, prezența, limpezimea. N-aș putea spune exact anul, cred că eram în gimnaziu, sau spre liceu. Cert este că întodeauna m-am descurcat bine la învățătură și nu am creat probleme părinților. Cu toate astea, niciodată nu a fost îndeajuns. Astfel că sentimentul ăsta a ajuns să mă însoțească mereu, deghizandu-mi poate furia în bunătate sau conciliere. A fi acceptat așa cum ești este doar un ideal. Oamenii aleg să se reflecte în oglinzile în care se regăsesc, imaginându-și că urmează un cod al eticii. ‘Eu nu am putut să trec peste întâmplarea cutare’, drept urmare sunt un om cu pretenții, cu valori înalte. Eu iubesc. Eu sunt credincios. Toate niște himere. Viața omului este până la capăt o străduință. De a fi bun.

Și eu mă număr printre acei oameni care stau cu teamă în sân că nu au ce mânca mâine și ajung să arunce din frigider mâncarea stricată. Nu sunt cu nimic mai bună. Dar văd și sunt atentă la lucrurile astea. Știu cum este să nu ai ce mânca, știu cum este să ai abundență. Știu cum este să fii iubită sau să fii părăsită. Știu cum este să nu ai prieteni, dar să ai 500 de cereri pe Facebook. Știu cum este să dormi în aceeași poziție câteva luni într-un pat de spital, după operație, la fel cum pot dormi până la amiază într-un hotel de lux. Dar am supraviețuit fiindcă știu că viața e făcută din contraste. Și mă uit la mine însămi ca la o luptătoare. 

După ce am încheiat mesajul vocal am zis să mă uit după puțină inspirație pe Instagram, ca să scutur din fața ochilor acea amintire. În feed, printre primele lucruri, mi-a apărut o înregistrare în care Krishnamurti vorbea despre durere. În timp ce mă lăsam prinsă de cuvintele înțelepte, am observat totuși că fără să fac nimic, eu fiind în pat iar PC-ul pe birou, s-a deselectat funcția repeat și playlist-ul a început să curgă. Nu pot scrie în cuvinte cât de miraculos mi s-a părut acest detaliu. Bineînțeles, dacă vreau, pot să-l interpretez ca pe un simplu glitch. Că întotdeauna, depinde de mine. De importanța și greutatea pe care vreau să o dau evenimentelor, care altminteri sunt egale. Dar încă o dată, eu aleg tonul și uneori faptele cu care să-mi descriu povestea vieții. Întocmai ca în acel minunat film regizat de Tim Burton, Big Fish.

Dintre lucrurile pe care Krishnamurti le spunea, câteva idei mi-au atras atenția: faptul că asociem sinele cu o imagine. Eu sunt loial, eu sunt înțelept, eu sunt învățător, eu sunt un geniu. Eu. Acea percepție, când este pusă la îndoială, ne face să ne simțim dezamăgiți, frustrați, răniți. Dar eu-ul este doar o fabricație a minții, un noian de gânduri.

‘Do you want to keep your hurts? There’s great pleasure in keeping them, because that gives you vitality, energy to hurt somebody else. 

Hurt – also, on the other side is flattery. Both are the same. Is it possible to end this being hurt? 

Everything in the world is put together so that it hurts you.

As long as I have an image about myself, that image is going to be hurt. Is it possible to live without a single image?’

Undeva, la marginea satului, dincolo de vacarmul grijilor obișnuite, găsisem o colină cu iarbă presărată cu trifoi, pe lângă strada Câineni. În mijloc se înălța un nuc, îmbătrânit de secole, iar cărarea ce se întindea până la el părea mărginită de râpe. Tufe de trandafiri sălbatici crescuseră ca o rasfirare de stele pe un cer negru de vară.

Iarba ce se culcase dedesubt păstra forma trupului meu, ca și cum acolo îmi era locul, seară de seară, să vin și să ascult ritmurile de pasăre liberă ale mierlei, jumătatea de lună ce înainta enigmatică brăzdând cerul și luceferii care se roteau distant printre frunzele late ale arborelui.

Mă întreba inima ce înseamnă a iubi și i-am spus că nu mai știu a rosti în cuvinte. Dar trebuie să fie acea lumină pe care o simți în inimă, ca o fereastră deschisă, acel zâmbet care îți desenează bujori de purpură pe chip, și ochii care spun povești cu speranță de dragoste nepieritoare în glas. Dar iubirea e ceva ce poți avea mereu în suflet, plăsmuită din sărutări, munți și ape curgătoare, crâmpeie de peisaje pe care le-ai văzut aievea sau doar ti s-au arătat precum o fantasmă. Fiindcă dragostea, ca orice altceva, e un exercițiu de percepție, un talisman care îți poartă pașii, un om sau o floare, un gând, o emoție, o dorință.

E și amărăciunea o alegere. Însă lucrurile pe care le alegi, se reflectă pe chipul desfigurat, în ochii pierduți, în buzele strânse. Și eu vreau să fiu precum valurile mării, cu cântece de sirenă în adâncuri și furtuni de țărmuri negăsite, cu corăbii scufundate și perle făurite de scoici octogenare. Pescărușii să se rotească deasupa mea, pe cerul infinit, algele să ocrotească peștii arlechin, timpul să se involbureze și să se dilate, făpturi fantastice să iasă la chemarea de fluier a duhurilor.

Îmi formează pielea niște pliuri, exact ca îmbinările de carcasă ale unui cyborg. E perfect adaptată mediului ei, spun doctorii, asumându-și meritele din camera cealaltă. Se sting luminile orbitoare ca niște globuri și noaptea intră în camera de spital, alungindu-și spectrul. Nu își dau seama că sunt conștientă deja. Corpul îmi este imobilizat, dar simt cum țesuturile se suturează, capilarele se rotesc spre a vasculariza mușchii și organele scot acel sunet ca de mecanism greu, proaspăt scos din uzină și cuplat la existență.

Îmi îndrept atenția spre fereastră, lăsând corpul să funcționeze după propriul ritm. Cerul e întunecat precum o catifea groasă și stelele picură ca niște diamante. E liniște. Liniștea aceea amorfă în care se împreunează îngerii cu demonii, nimicul ce precede creația.

Pe tavan se proiectează umbre, distorsiuni ale oamenilor care mi-au fost cândva familiari, dar pare-se că au murit într-un trecut nu prea îndepărtat. Văd mâini jucându-se, chipuri zâmbindu-mi binevoitor, crâmpeie de peisaje și voci povestind cu tăceri lungi despre crime cărora nu reușesc să le găsesc sensul încă. Nu știu a cui este inima asta din aliaj care bate în pieptul meu, dar mi-e frică să mă privesc în oglindă și să văd cu adevărat ce a rămas din trupul meu și cât este din trupul celuilalt. S-ar putea ca proporțiile să nu mă satisfacă.

Însă chiar și așa, trebuie să mă ridic și să mă contemplu. Vocile se aud în continuare, agasante fiindcă mi-am întors atenția. E ferestra suficient de largă încât să-mi văd propria reflexie. Arăt mai mult a ființă umană decât a monstru, chiar dacă valvele se contractă precum turbina unui avion. Se măresc pupilele, încercând parcă să deschidă ușa spre omul care am fost odată. Simt goluri în procesul cognitiv, așa că-mi voi compune eu o poveste, ca să pot supraviețui acestui carnaj.

Cover photo by Valentin Antonucci from Pexels