Îmi formează pielea niște pliuri, exact ca îmbinările de carcasă ale unui cyborg. E perfect adaptată mediului ei, spun doctorii, asumându-și meritele din camera cealaltă. Se sting luminile orbitoare ca niște globuri și noaptea intră în camera de spital, alungindu-și spectrul. Nu își dau seama că sunt conștientă deja. Corpul îmi este imobilizat, dar simt cum țesuturile se suturează, capilarele se rotesc spre a vasculariza mușchii și organele scot acel sunet ca de mecanism greu, proaspăt scos din uzină și cuplat la existență.

Îmi îndrept atenția spre fereastră, lăsând corpul să funcționeze după propriul ritm. Cerul e întunecat precum o catifea groasă și stelele picură ca niște diamante. E liniște. Liniștea aceea amorfă în care se împreunează îngerii cu demonii, nimicul ce precede creația.

Pe tavan se proiectează umbre, distorsiuni ale oamenilor care mi-au fost cândva familiari, dar pare-se că au murit într-un trecut nu prea îndepărtat. Văd mâini jucându-se, chipuri zâmbindu-mi binevoitor, crâmpeie de peisaje și voci povestind cu tăceri lungi despre crime cărora nu reușesc să le găsesc sensul încă. Nu știu a cui este inima asta din aliaj care bate în pieptul meu, dar mi-e frică să mă privesc în oglindă și să văd cu adevărat ce a rămas din trupul meu și cât este din trupul celuilalt. S-ar putea ca proporțiile să nu mă satisfacă.

Însă chiar și așa, trebuie să mă ridic și să mă contemplu. Vocile se aud în continuare, agasante fiindcă mi-am întors atenția. E ferestra suficient de largă încât să-mi văd propria reflexie. Arăt mai mult a ființă umană decât a monstru, chiar dacă valvele se contractă precum turbina unui avion. Se măresc pupilele, încercând parcă să deschidă ușa spre omul care am fost odată. Simt goluri în procesul cognitiv, așa că-mi voi compune eu o poveste, ca să pot supraviețui acestui carnaj.

Cover photo by Valentin Antonucci from Pexels