Thoughts

Seduction

Și chiar lângă nostalgia inocentă a copilăriei se află beatitudinea trupului tânăr și zvelt cu care îmi place să seduc. Parcă nu e plăcere mai mare decât a stârni poftele trupești în celălalt. Ca mai apoi să amâni extazul cu un pretext găsit la întâmplare. Clipa asta dintre plăcere dusă la paroxism și durere imaginară este sublimă, o nestemată fără de preț într-un cufăr cu perle și pietre de lapis lazuli. Cu vârful limbii să-i spui că trebuie să pleci, fără să-i șoptești numele, sau să-i strecori numărul de telefon. Absitul e un surogat strepezit pe lângă un orgasm.

B-69-SEX. Îți vine să râzi când vezi mașinile astea țipătoare. S-a întrerupt orice romantism, orice privire frugală, orice subînțeles timid. Băieții urmăresc productivitatea, statisticile, campionatele, golurile și cartonașele roșii. Time is money. Nu e nevoie de introducere, trecem direct la încheiere, astăzi fac antrenament pe teren; nu reușesc să ajung la sala de sport. Ok, putem să glumim pe seama schimbătorului de viteze sau a pantalonașilor din spandex, dar dragule, cam atât.

Mie îmi plac sărutările lungi. Vreau să prelungesc gustul începuturilor, mâna ta peste spatele meu gol, genele mele peste obrazul tău alb, o clipă de veșnicie curge prin atingerea mâinilor. Muzica se estompează. Mi-e mintea goală și nu aud decât emoția primului sărut, inima mi se oprește inspirând parfumul pielii tale. Cu degetele reci, îmi dai deoparte o șuviță de par și mă săruți subtil pe gât. Simt că forma buzelor tale s-a încrustat în pielea mea pentru o secundă. Imagini fugare se rotesc în spatele tău, ochii tăi în ochii mei rostesc mai mult decât cuvintele ar putea vreodată spune.

Hai să mai dansăm. Șoldurile mi se mișcă voluptos; îmi place mult melodia asta. Simt cum viața mi se adună în stern și momentul ăsta va rămâne scris în filele amintirilor. Vraja începe să-și risipească puterile, chiar dacă gândurile încă ni se întrepătrund. Dansăm și ne contopim în umbre, răsucindu-ne și umplând golurile. Sunt încet, încet, copleșită de sunete, de efervescența lumii de dincolo. Mă strângi de mână cu un semn de întrebare, dar eu îți mulțumesc sublim pentru această seară.

Cover photo by Bennie Lukas Bester / Pexels

Standard
Thoughts

Bliss

Vreau să ating și eu starea aceea de beatitudine în care este de-ajuns faptul că pur și simplu exiști. Toate cărțile astea despre achievements, objectives, pro-activity, încep să-mi facă rău la stomac. Întotdeauna e loc de mai mulți bani, mai multă muncă, mai multe shopping sessions, styling advices, better sex life, faster cars și healthy eating din chain supermarkets. Sincer m-am plictisit. Foamea pentru mai mult îmi provoacă greață. Și nu știu cu ce să umplu golul înfometării.

Mă visez întinsă pe iarba proaspătă a unui râu. Aș vrea să-i ascult bolovanii și apa făcând sărituri printre ramurile copacilor care se apleacă și ei să-i tâlcuiască șipotele. M-aș uita la soare printre degete și mi-aș dezgoli coapsele învinețite de iarnă, ca să se bucure de iubirea-i necondiționată. Copacii s-ar scutura blând de petale și foșnetul mestecenilor ar suna ca un poem. M-aș pierde în pădure, minunându-mă de mirosul pământului, de ciuperci și licheni, de păsări cu penaj pestriț și simfonii arhetipale. Să-mi umplu mintea, inima, sufletul și stomacul cu lucrurile astea care deja par fantastice, mitice, cum numai imaginația unui copil zămislește încă zâne, magie și gnomi.

Voiam să fiu mare, să port ruj și pantofi cu toc. Vreau să vină din nou vremea copilăriei, când mâncam pâine înmuiată în apă cu zahăr și mă dădeam în leagăn până sus. Treceau juliturile în genunchi cu îmbrățișări de bunică scumpă și simțeam că nu duc lipsă de nimic în casa ei. Seara mă îmbrăca în cămașă de noapte roșie cu dantelă neagră, mai lungă decât mine, și mă legăna pe picioare să adorm. Mă uitam la jucăriile din bibliotecă ca la niște personaje de poveste și mă culcam cu imaginea lor în gând.

Nici întristare, nici suspin, uneori mă întreb din ce-i plămădită lumea asta. Mor oameni, se nasc oameni de milioane de ani și nu s-a risipit încă vraja miracolului. O poartă secretă către un dincolo al tăcerii și al plinului, al fericirii simple și al iubirii nemărginite, fiindcă trebuie să fie un infinit al lucrurilor care aici sunt doar scântei într-un cer de abanos. Nu vreau să-mi fie teamă, ci să deschid cu dor nirvana reîntâlnirii când timpul se va împlini.

Cover photo by SadMan Chowdhury / Pexels

Standard
Books

Ghidul leneșului

Duminică, după ce m-am străduit să izgonesc păianjenii așezați la casa lor de câteva luni și să îndepărtez praful cu miros de Pronto – lemn curat, mi-am primit musafirii. Bineînțeles că eram obosită și tristă fiindcă nu apucasem să fac duș. Știu că nu venise nimeni să inspecteze dacă chiuveta era pătată de calcar, dar nu voiam să-i dau mamei vreo satisfacție, care mi-a prezis că mă vor mânca gândacii. Prietena mea, împreună cu cei doi copii – un sugar și o fetiță în clasa întâi – era încercănată, dar toată un zâmbet, radiind bucurie. Mă uităm la cel mic, care dormea liniștit, și mă umpleam eu însămi de un sentiment necunoscut, care se revărsa în ridurile fine de pe frunte și îmi descrețea gândurile. Îi priveam și înțelegeam că în viața asta m-am spetit pentru cu totul alte chestii decât cele care îmi erau cu adevărat necesare.

Seara, cuprinsă de remușcări, dar și de revelația din timpul zilei, petrec o oră la telefon cu prietenul meu de pe alte meleaguri ale lumii, povestindu-i că IPhone-ul de la care vorbeam și IMac-ul de pe care scroll-am ultimele reduceri din wishlist, nu mi-au adus satisfacția pe care mi-am imaginat-o. Apple, no offense. Mi-am dat seama că mi-am pus fericirea în mâna marketingului și în loc să capăt succes, am căpătat spondiloză. Poate de fapt succesul și spondiloza sunt intim legate, dar cine vrea să plătească prețul efectelor adverse, când prețul antidotului este deja exorbitant? Așa că următoarele zile le-am petrecut cu muzică medievală de pe ITunes și am parcurs în desfătare ultimele capitole ale cărții.

Ghidul leneșului de Tom Hodkinson este un protest rafinat adus sclaviei moderne și o pledoarie pentru viața trăită în tihnă. Este o carte suculentă, împărțită în momente cheie ale zilei, semn că loc de meditație, visare, revelație și bucurie se poate găsi oricând, dar mai ales în lungile ore petrecute la serviciu.

Citind cartea, mi-am adus aminte de un episod foarte amuzant: mă aflam în perioada unui internship. Îmi adusesem periuța de dinți fiindcă atelierul devenise deja a doua casă. Aveam cheia showroom-ului și ajungeam prima, după doamnele croitorese. Chiar dacă era o casă pe lângă Parcul Herăstrău, vara era foarte cald, iar aerul condiționat nu funcționa. Într-una din după-amieze mă ridic de la birou în jurul orei 15, ca să iau prânzul. Mi-a spus să îmi termin task-ul mai întâi, iar eu m-am supus tăcută. Nu mi s-a părut nimic deplasat, fiindcă imi doream foarte mult să fiu acceptată. Au fost trei luni în care nu am fost plătită, ci am trăit doar cu recunoștința că lucrez pentru un mare brand, care îmi întindea cu mâna tremurândă banii abonamentului de metrou. Am dormit două săptămâni după fabulosul internship. Însă problema este că treaba asta a devenit normă și mă lipesc de scaun ignorînd necesitățile corpului, dacă nu am pus punct propoziției. Și am în continuare o apreciere deficitară asupra propriei valori – nu contează cât câștig, dacă munca îmi este apreciată, dacă iubesc ceea ce fac, important este că am un job.

Cover photo by Daria Shevtsova / Pexels

Standard
Thoughts

Human nature

Februarie este întotdeauna o lună plină, dar am încercat să iau lucrurile ușor, mai ales că mi-a căzut în mână cartea lui Tom Hodkinson – Mic tratat pentru leneși rafinați. Bineînțeles că m-am trezit în mijlocul unei crize de timp, hăituită ca un animal în bătaia deadline-urilor. Dar nu asta înseamnă să trăiești? Da, recunosc, sunt un pic masochistă și găsesc voluptate în durerile cărnii și uneori ale spiritului, tocmai ca să mă desfăt mai tare pe urmă. Nu e cazul durerilor de dinți. Sau a migrenelor. Acelea sunt niște dureri șfichiuitoare, nemiloase, care nu înțeleg plăcerea introspecțiilor în lungile seri de iarnă.

Eu când merg cu trenul simt că trăiesc. De zeci de ani același drum și tot nu i-am reținut haltele. Este un om pe care îl văd adesea între stații, cu chip blând și port onest, cu geantă mare pe după umeri. Lasă pixuri, jucării și tot felul de lucruri mărunte pe scaunul de lângă. Nu aveam cash, un singur leu rătăcit prin geacă. L-am văzut cu coada ochiului și m-am prefăcut că adorm, încercând să evit întâlnirea. El s-a întors mai târziu, la fel de serios, determinat să-mi arate toate chițibușurile ascunse în geanta sa.

M-am simțit prost. Ideea de a dezamăgi un om onest, căruia ii citești în ochi bunătatea, suferința, umilința, speranța… Acceptarea asta fățișă, simplă, asumată în față vitregiilor vieții, pur și simplu mă lichefiază. Simt că trebuie să-mi oțelesc mintea, să-mi aspresc privirea, să trag armura orgoliului peste trupul meu fragil și apoi întâlnesc un astfel de om, care mă destramă prin a sa limpezime.

Au femeile în ele ceva de infirmieră – o dorință de a îngriji, de a obloji răni. Și în timp ce stăteam picior peste picior, ușor indispusă că am fost întreruptă din meditația mea penibilă,  i-am văzut privirea. I-am întins singurul ban pe care îl aveam. El s-a uitat nedumerit pe scaun – nu lipsea nimic. 

– Ah! Știu! 

A căutat în geantă și mi-a întins un pix. Am căutat în geantă și i-am întins un mărțișor. Încurcat, s-a uitat la mine, eu am încercat să găsesc chipul cel mai plin de recunoștință. Simt că am găsit doar ceva schimonosit. El caută din nou în geanta sa. Îmi dăruiește un Minion. Eu îi mulțumesc. Și ne despărțim.

Totul din mimică. Nu a rostit niciun cuvânt, dar aș fi vrut să-i dau o bucată din mine, dacă l-ar fi putut întregi pentru un timp. Și cu toate astea, nu a acceptat nimic gratuit din partea mea. Nu a fost un gest de compasiune, ci o lecție de omenie. O lecție căreia dacă-i pătrunzi sensul, îți vine să plângi, să ierți, să iubești liber, necondiționat. 

Trec uneori oameni pe lângă mine, iar eu sunt ocupată cu propria-mi reflexie.

– Maică-mea îmi spune că dacă n-am bani în portofel, miros a prost.

– Păi dacă ai bani pe card, nu e același lucru?

Da, mama lui Dan, aveați dreptate. 

Cover photo by Pexels

Standard
Thoughts

Birds of a feather

– Baby, te iubesc, dar am nevoie de spațiu.

– Baby, vreau să vizitez un bordel fiindcă am nevoie de inspirație pentru noua mea carte.

Dar Baby știa despre ce e vorba, fiindcă trecuse și ea pe la aceeași răscruce de drumuri. Așa că Baby își face frumușel bagajele și închiriază o garsonieră la marginea orașului. Invită la cafea toate prietenele alea guralive lângă care este atât de ușor să te destinzi și să te simți uman. Poate plânge pe îndelete, nu e nimeni să o vadă. Acum că s-a ușurat de povara aparențelor, parcă e loc de mai mult. Nu mai e nevoie să fie femeia fatală…ce gust minunat are singurătatea! Parcă începe să simtă viața care palpită într-un alt ritm, care se rotește după alte cicluri, viața aia care este dincolo de hainele fistichii și cofetăriile cu ștaif. Deja nu mai știa cine este cu adevărat, dar odată șters rimelul acela gros, începe să-și vadă propriul chip: doi ochi triști, încercănați, obosiți și o piele gălbuie din care tinerețea începea să pălească. Ce e de făcut?

– Mai întâi aruncăm la coș acel concealer. Somn, vitamine, cărți bune și oameni dragi; să începem cu asta. Să facem ordine în locușorul ăsta și să păstrăm cât mai puține bibelouri, fiindcă nu-mi place să șterg praful. Și vreau să-mi spui lucrurile de care îți este cel mai teamă.

– Oh, sunt atât de multe! Dar cel mai adânc simt o frică inexplicabilă; am frică în stomac. Îi simt vidul, ca un hău. Teama asta o înghit cu fiecare privire dezaprobatoare, încercând să plac. Teama că nu sunt suficient de bună, că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor celorlalți. Teama că toate luptele mele sunt în zadar.

– Teama ta este precum un pod. Este legătura dintre cine ești și cine ai fost. Prețuiește-o. Împrietenește-te cu temerile tale, fără a încerca să le alungi. Știi foarte bine c-ai s-o scoți la capăt. Tu ești o pasăre, iar steaua ta nu a apus încă.

– Când va apune steaua mea?

– Când ți se vor scurge zilele.

Cover photo by Cherene Pearl from Pexels

Standard