Norocul meu este că am văzut printre scânduri lumina unor adevăruri secrete încă de copil și am rămas cu fascinația lucrurilor întrezărite pe tot parcursul anilor. Este ceva dincolo. Indubitabil ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte sau pus în dogme. Ceva ce plutește, se unduiește ca o fâșie de mătase pe lângă tine, un adevăr pur, incontestabil, căruia îi auzi foșnetul, dar nu îi poți distinge culoarea. Dar și dogmele au rostul lor. Sunt precum forma ușii pe care urmează să o deschizi, dar cheia este în sânul tău. Dacă te amăgești crezând că altcineva o va deschide pentru tine, îți pierzi timpul.

“An instructor should exemplify the things he seeks to teach. It will be of great advantage if you yourself can do all you ask of your students and more”. Nu mi-a fost dat să întâlnesc astfel de învățători în viața de zi cu zi, dar ceva din imaginea lui Bruce Lee mi-a rămas adânc în minte. Stăpânirea sinelui, exprimarea sinelui, a fi în acord cu sinele…sinele mi se pare provocarea supremă. Adesea mă întreb care îmi este rostul, de ce sunt aici și cum să-mi “trăiesc potențialul”. Și mă aștept să găsesc răspunsul. Repede. Exact ca și cum ai înghiți un antinevralgic pentru o durere de cap, și ai certitudinea că peste treizeci de minute vei fi din nou tu însuți.

Dar cu lucrurile intangibile, treburile stau altfel. Trebuie să cobori în adâncurile ființei, mai jos de imaginea pe care ți-o proiectezi în exterior, mai jos decât cutumele preluate din societate – dacă mai poți distinge care sunt, mai jos decât preconcepțiile educației. Mai jos. Ce este acolo? Să ajungi la esență, să-ți priveșți demonii în ochi și să-ti ascuți armele. Câte zile vei avea, trăiești lupta dintre cine ești și cine ai putea fi. Dar o luptă conștientă, al omului care se află singur în junglă, încercând să-și croiască drum spre afară. O luptă onestă, în care depind doar de mine însămi, unde teama morții nu trebuie să fie decât un îndemn de a merge mai departe.

Photo by Fancycrave.com from Pexels