Când merg duminica la biserică, încep săptămâna sub auspicii bune.

Simt nevoia de a petrece timp în sânul naturii. Dacă oamenii ar dispărea subit de pe planetă, Gaia ar sufla un vânt năprasnic peste râpele pământului, ar ridica toate pungile și pet-urile aruncate în mărăciniș, le-ar avânta în spațiu. Iar vegetația ar crește în câțiva ani, încât ai putea jura că n-a fost vreodată picior de om.

Luni a fost prima zi de trashtag din acest an. Am auzit argumente bizare: “A înnebunit asociația! Pentru ce plătim Ecosalul?!” sau “Te iau la mine cu juma’ de normă”, făcându-mi cu ochiul. Apoi am continuat prin a da cu sapa. La propriu. Am simțit nevoia de a răscoli pământul, de a mă minuna de frunzele putrezite care și-au păstrat scheletul, râmele, zvârcolindu-se speriate, s-au adâncit în galeriile subterane. Am spălat praful sub jetul fierbinte al dușului. Priveam cum se scugea apa și mi-am adus aminte de proverbul care spune cam așa: “Fluturele trăiește 3 zile și are timp să facă de toate”. Make-up, haină din buclé cu broșă înflorată și am plecat spre Cheiul Dâmboviței. Stelele începuseră să strălucească și m-am plimbat până seara târziu, doar eu și luceferii nopții. Parcă întrepătrunzi sensul existenței în tăcerea și răcoarea amurgului. Am ajuns acasă și mi-am citit basme.

Marți am început cu meditație și curățenie; foarte mișto selecția asta de pe iTunes. M-am ocupat de niște ilustrații, pe seară am scris articolul pentru cutiadecarton, am continuat cu cartea asta, iar între etape m-am servit cu un Sheridan’s. Autorul spune că traumele se pot transmite de la o generație la alta. Dacă așa stau lucrurile, încep să mă întreb serios dacă voi găsi vreodată nuanța potrivită de a-mi spune povestea. Sau poate că povestea mea face parte din povestea femeilor din viața mea, iar singularitatea nu are sens fără context.

Ceea ce mănânc și ceea ce gândesc sunt fin legate de felul în care respir. Eu respir altfel, sacadat, ca și cum mi-aș spune: hai să înghițim o gură de aer, acum când nu ne vede nimeni. Mă simt încorsetată de normele după care trebuie să trăiesc și uneori simt că-mi lipsește fluența în limba română, cu tot cu sutele de minute și internetul nelimitat. Dacă înainte număram secundele prin dial-up, mulțumesc, dar acum e în van, nu mai am cu cine să vorbesc. Nu am nicio îndoială că atât canapelele phihoterapeutilor, cât și vânzările pentru Sophia vor fi încinse, îndeplinind un singur rol: a vorbi, a suplini rolul prietenului, acoperind cu voaluri prăpastia singurătății. Cartea asta îmi aduce aminte de ideea din spatele filmului biografic a lui Bruce Lee: eroul se luptă cu demonul părintelui, astfel încât copiii să nu-l moștenească.

Aș vrea să dezamăgesc pe toată lumea, să zdrobesc și cele mai vagi speranțe, ca în cele din urmă să-mi acord toată atenția și răbdarea, să mă regăsesc în lucrurile pe care le fac și să descopăr răscrucea de la care am apucat pe drumul greșit. Nu-și dau seama că-i iubesc și tot ceea ce fac pentru mine, fac cu remușcări, astfel încât fructele care ar trebui să fie dulci, au de fapt un gust acrișor. Când vrei să fii iubit, începi să faci giumbușlucuri ostentative. Și de fapt nu trebuie decât să-ți cultivi în tihnă talentele. Locul ăsta te sufocă de dogme prin imaginea sa fadă despre felul în care ar trebui să-ți trăiești viața. O viață trăită în cumpătare, teamă și resemnare nu este o viață care merită a fi trăită. Dar cum ecranul suplinește totul, nu e de mirare că numărul sinuciderilor crește. În timp ce paradoxal, distanțele fizice devin din ce în ce mai mici.

Miercuri m-am trezit devreme, adică pe la 8. Duș, mic dejun, lapte cu cafea. Cred că-i gata coperta, dar parcă aș mai avea câteva idei. Astăzi este echinocțiul de primăvară. Văd luna plină ivindu-se de după blocuri, cu zâmbetul său enigmatic și suav. Cu cât o privesc mai mult, cu atât îi simt fascinația magnetică, galbenă și fluorescentă, chemandu-mă în înaltul spațiului spre a asculta muzica astrelor.

Joi încep să lucrez la un proiect de croitorie și petrec niște timp de calitate cu Simone de Beauvoir. Am și eu o întrebare: care este masculinul pentru curvă? Fiindcă “afemeiat” e chiar un compliment. Sau acesta este trendul “bad bitch” și se presupune că este un apogeu al femeii fatale?

Vineri și sâmbătă croiesc și cos. Nu sunt mulțumită de felul în care arată fermoarul, așa că pentru luni îmi propun să descos și să o iau de la capăt. Că să-mi domolesc frustrarea, încep diminețile cu Pildele lui Solomon. Am terminat Memoriile unei fete cuminți, dar despre asta am să scriu câte ceva în Books.

Published by Alexandra

Citesc, mă scriu, desenez și fac haine. Îmi place să mă pierd în călătorii imaginare sau aievea, căutând piatra filosofală. Iubesc să pun esențe noi în cuvinte triviale și te invit să savurăm licori cu mai multe întrebări decât să servim răspunsuri pe stomacul gol. Închide ochii și întinde-ți mâna spre draperiile care plutesc. Timpul se topește lent, aromă de rooibos e împrejur, pânzele așteaptă amorfe pe șevalet. Soarele sclipește blând, un fluier de bambus se aude sfios în fundal.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *