Are omul ceva mistuitor încrustrat în adâncurile ființei: plăcerea autodistrugerii. Să fie o pedeapsă la care singur se supune pentru suprema îndrăzneală de a fi mușcat din pomul cunoașterii? Oh, gustul răzvrătirii este sublim. Stă scris în tainele istoriei să vezi cum abuzul de putere pe care îl arogi asupra celuilalt, se transformă în săgeți otrăvitoare, cu care îți devorezi propriul trup. 

M-aș tăia fin de-a lungul sternului. Aș vrea să-mi văd inima preschimbând vâlvătaia sângelui în ritmuri sacadate de energie pură. Diafragma s-ar destinde ca o aripă plăpândă de fluture. Ca un anestezic care picură încet în inima obosită, încercând zadarnic să păstreze ritmul, sângele gâlgâind prin aortă ar rămâne suspendat la jumătatea clepsidrei. Conștiința și-ar desprinde chingile, pătrunzând în lumea ideilor. Aș vrea să-mi deschid ochii în albul amorf al începuturilor, când materia încă nu găsise alchimia atomilor. Camera secretelor ancestrale și-ar deschide ușile pentru mine, cu scârțâit de veacuri multe.

Ideea de Dumnezeu îmbrăcat în hainele strâmte ale dogmei fură ceva din experiența divină. Dumnezeu nu este în revelațiile ascetice, arătându-se în mintea celor aleși, Dumnezeu este pretutindeni, cu precădere în lucrurile care se simt, dar nu se văd. Este acel echilibru fluid care cuprinde în exprimarea sa amputări și prelungiri, înțelepciune și candoare, sceptre și vasali, extaze și remușcări, fericire și prosternare, ambiguități și paradoxuri. S-a estompat Dumnezeu din strălucirea vitraliilor, făcându-se de găsit altcândva decât duminica. Putreziciunea cărnii este călăuza cea mai onestă în abisul necredinciosului. Vreau să mă chemi cu vocea Ta blândă, tălmăcind pe limba mea îngustă încotro mi-e calea. Nu ai nevoie de nimicnicia cântecului meu de slavă, eu am nevoie să învăț bunătatea cu care să ung rănile. 

Oh, beatitudinea liniștii! Aceleași ispite sădite în inima omului de mii de ani și tot nu am găsit răbdarea ca să vindecăm crima, războiul, violența și decăderea.

Cover photo by Jatuphon Buraphon / Pexels

Published by Alexandra

Citesc, mă scriu, desenez și fac haine. Îmi place să mă pierd în călătorii imaginare sau aievea, căutând piatra filosofală. Iubesc să pun esențe noi în cuvinte triviale și te invit să savurăm licori cu mai multe întrebări decât să servim răspunsuri pe stomacul gol. Închide ochii și întinde-ți mâna spre draperiile care plutesc. Timpul se topește lent, aromă de rooibos e împrejur, pânzele așteaptă amorfe pe șevalet. Soarele sclipește blând, un fluier de bambus se aude sfios în fundal.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *