Category Archives: Books

Books

Ce se întâmplă în iubire

Ceea ce am învățat eu din cartea asta este că povestea sufletului pereche este exact asta: o poveste. O poveste pe care tu o țeși, cu sârguință și răbdare fiindcă nu există chestia asta, a unui viitor gata țesut, ci a unui drum al devenirii, plin de povârnișuri, frunze putrede peste care se alunecă ușor, și priveliști care-ți taie răsuflarea pentru o clipă. Iubirea e despre acceptare. A înțelege că e vorba despre doi oameni nebuni și diformi, în care iubirea este un limbaj de comunicare între două lumi.

El o cere de soție după șase luni, mult înainte de a cunoaște cine este de fapt celălalt. Dar e nevoie de nesăbuința asta, care face lucrurile frumoase, fiindcă este o diferență majoră între a cere pe cineva în căsătorie și a avea un mariaj. Oamenii povestesc adesea despre fiorul primei întâlniri, când de fapt interesant este cum reușești să supraviețuiești vieții de cuplu. Fiindcă inevitabil, strălucirea începutului se estompează și încercarea constă în a trăi cu celălalt, zeci de ani lângă același trup, decât despre stângăciile și plăcerile primei nopți de sex.

Cartea povestește cu mare deschidere despre adulter și legăturile extraconjugale, înțelegând că “iubirea și sexul vor avea mereu probleme de coabitare”. Presiunea care se adună pe umerii celuilalt, aceea de a fi totul – prietenă, iubită, soție, copil – este mult prea mare. Iar instituția căsătoriei nu face altceva decât să ajute un cuplu să rămână împreună tocmai prin regulile ei imuabile. Deoarece nu este ușor, regulile sunt menite a-ți reaminti că un divorț e treabă complicată. A-ți strânge jucăriile – laptopul, mașina de făcut pâine și pantofii fistichii din dulap – și a trânti ușa după tine, e doar partea artistică a peliculei. 

Echilibrul într-o căsnicie e totuși fragil. Este vorba exact despre faptul că astăzi te vezi mereu lângă femeia ta, iar mâine vrei să rămâi cu americanca aceea exotică, pe care ai savutar-o în camera de hotel. Oricând se pot rupe și recompune lucrurile, dar ideea este să accepți neprevăzutul ca pe o constantă. O căsnicie este o provocare, la fel ca și rolul de angajat sau de părinte, o anxietate care trebuie înțeleasă și acceptată cu blândețe, fiindcă în asta îi constă frumusețea.

Cover photo by Adrienne Andersen from Pexels

Standard
Books

Ghidul leneșului

Duminică, după ce m-am străduit să izgonesc păianjenii așezați la casa lor de câteva luni și să îndepărtez praful cu miros de Pronto – lemn curat, mi-am primit musafirii. Bineînțeles că eram obosită și tristă fiindcă nu apucasem să fac duș. Știu că nu venise nimeni să inspecteze dacă chiuveta era pătată de calcar, dar nu voiam să-i dau mamei vreo satisfacție, care mi-a prezis că mă vor mânca gândacii. Prietena mea, împreună cu cei doi copii – un sugar și o fetiță în clasa întâi – era încercănată, dar toată un zâmbet, radiind bucurie. Mă uităm la cel mic, care dormea liniștit, și mă umpleam eu însămi de un sentiment necunoscut, care se revărsa în ridurile fine de pe frunte și îmi descrețea gândurile. Îi priveam și înțelegeam că în viața asta m-am spetit pentru cu totul alte chestii decât cele care îmi erau cu adevărat necesare.

Seara, cuprinsă de remușcări, dar și de revelația din timpul zilei, petrec o oră la telefon cu prietenul meu de pe alte meleaguri ale lumii, povestindu-i că IPhone-ul de la care vorbeam și IMac-ul de pe care scroll-am ultimele reduceri din wishlist, nu mi-au adus satisfacția pe care mi-am imaginat-o. Apple, no offense. Mi-am dat seama că mi-am pus fericirea în mâna marketingului și în loc să capăt succes, am căpătat spondiloză. Poate de fapt succesul și spondiloza sunt intim legate, dar cine vrea să plătească prețul efectelor adverse, când prețul antidotului este deja exorbitant? Așa că următoarele zile le-am petrecut cu muzică medievală de pe ITunes și am parcurs în desfătare ultimele capitole ale cărții.

Ghidul leneșului de Tom Hodkinson este un protest rafinat adus sclaviei moderne și o pledoarie pentru viața trăită în tihnă. Este o carte suculentă, împărțită în momente cheie ale zilei, semn că loc de meditație, visare, revelație și bucurie se poate găsi oricând, dar mai ales în lungile ore petrecute la serviciu.

Citind cartea, mi-am adus aminte de un episod foarte amuzant: mă aflam în perioada unui internship. Îmi adusesem periuța de dinți fiindcă atelierul devenise deja a doua casă. Aveam cheia showroom-ului și ajungeam prima, după doamnele croitorese. Chiar dacă era o casă pe lângă Parcul Herăstrău, vara era foarte cald, iar aerul condiționat nu funcționa. Într-una din după-amieze mă ridic de la birou în jurul orei 15, ca să iau prânzul. Mi-a spus să îmi termin task-ul mai întâi, iar eu m-am supus tăcută. Nu mi s-a părut nimic deplasat, fiindcă imi doream foarte mult să fiu acceptată. Au fost trei luni în care nu am fost plătită, ci am trăit doar cu recunoștința că lucrez pentru un mare brand, care îmi întindea cu mâna tremurândă banii abonamentului de metrou. Am dormit două săptămâni după fabulosul internship. Însă problema este că treaba asta a devenit normă și mă lipesc de scaun ignorînd necesitățile corpului, dacă nu am pus punct propoziției. Și am în continuare o apreciere deficitară asupra propriei valori – nu contează cât câștig, dacă munca îmi este apreciată, dacă iubesc ceea ce fac, important este că am un job.

Cover photo by Daria Shevtsova / Pexels

Standard
Books

O mie și una de nopți

Șuieratul vântului îmi răscolea gândurile și mă imaginam un călător aventurat pe piscuri. Poarta unui templu se deschidea în fața mea, cu litere aurite sclipind deasupra. Citesc incantația prinsă în piatră și pășesc în curtea interioară. O liniște serenă adumbrea locul, dar mintea îmi repeta ca o mantră “Happiness is not something ready made. It comes from your own actions”, chemandu-mă către fântâna din mijloc. Pereții îi erau calzi, învăluiți într-un mușchi verde, mătăsos, dar apa îi era dulce și răcoroasă. Așa că m-am despovărat de greutățile amintirilor, mi-am tras pălăria pe frunte și m-am odihnit lângă susurul ei ritmic și profetic.

Cartea e o piesă de teatru care începe cu povestea povestașului – nevoia ancestrală a omului de a pierde din strânsoare Imaginația ce curge ca un fluviu, înaripând mințile celor care sorb din ticluirile sale, îmbogățind însăși viața prin fantasticul său. Urmează șerpuind propria poveste, a autorului, prefăcând cuvintele în odă Literaturii.

Apoi se ia una dintre străvechile povești, o poveste nemuritoare și se prinde în glasul suav și ochii limpezi de fecioară ai Șeherezadei. Se pune în antiteză imaginea unui rege, care înșelat de concubine își propune să ia de soție orice femeie castă din regat, cu care astâmpărându-și furia animalică, să o dea pe mâna gâdelui, odată ce actul nupțial va fi consumat.

Pe parcursul celor o mie și una de nopți se întâmplă un miracol: răbdarea și iscusința povestașei transformă un despot într-un om. E povestea devenirii lui Șahriar și a oricui, despre puterea de a îmblânzi cele mai potrivnice cărări ale destinului prin tainicele resorturi care se unduiesc latente în subsolurile conștiinței.

Cover photo by Pixabay.

Standard
Books

Privind înăuntru

Am închis ultima filă a cărții și caleidoscop de amintiri mi se cerneau în fața ochilor. Aș vrea să dăruiesc tuturor părinților cartea Petronelei Rotar – Privind înăuntru, că poate așa înțeleg cum un copil păstrează fiecare cuvânt, fiecare privire, fiecare simțământ trimis de divinitate. Iar divinitatea, adică părintele, poate devine astfel mai conștient de hotărârile pe care le ia pentru sine și repercusiunile care vor descinde din comportamentul său peste ani.

Cu cartea în stânga și tastatura în dreapta, mă întreb care sunt cele mai vechi amintiri ale mele. Îmi aduc aminte diminețile petrecute la străbunici. În fiecare zi de grădiniță mă trezeam odată cu Ora exactă de la Radio România Actualități și ascultam creșterile și descreșterile Dunării. Rufe erau agățate în bucătărie spre a fi uscate și văd fețe de pernă mari, pătrate. Într-un cui bătut strategic în pervazul ferestrei, tataia țesea plase pescărești din fir de nylon cu mare dibăcie. În zare se vede blocul de garsoniere în care mama locuia. Mama mea e cea mai frumoasă și cea mai elegantă și uneori, când vine în vizită, îmi aduce ciocolată.

Iau micul dejun: fie ceai dulce cu lămâie, brânză sărată și pesmeți, fie două felii grase de pâine cu unt și gem de prune, fie ou fiert moale pe care Mamaia Nuța mi-l deșartă în farfurie, presărând sare grunjoasă. Îmi pune pachețel în gentuță, o gentuță dintr-un material roșu lăcuit, cu tighel în romburi, ca o geantă Chanel; nu se pleacă lăsând puterea în farfurie, adică ultimul dumicat. Ne mai certăm uneori pe subiectul ăsta și mamaia avea o rezolvare simplă, mă lua de braț pe nepusă masă și mă dădea afară din casă: stai la ușa dacă nu vrei să mănânci. Eram o fetiță dolofană, așa cum trebuia să fie un copil bine crescut pe vremea aceea. Altfel n-am văzut niciodată ceartă sau tristețe în casa străbunicilor, casa copilăriei mele.

alexandra lavrente-1-copilarie

Doamna educatoare era o femeie frumoasă și tânăra; cred că avea în jur de treizeci de ani și se numea Hogaș Iuliana. Înainte de a pregăti serbarea, eram toți așezați într-un semicerc, iar ea aflată în mijloc, pe un scăunel, cânta la chitară. Ne chema pe rând și mă văd stand în dreapta ei, cântând, chitara se auzea mai tare decât mine. Am fost selectată pentru cor fiindcă aveam ureche muzicală (poate și voce?) și eram tare mândră de asta. De altfel unchiul meu, Fani, cânta la saxofon, iar străbunicul meu, tataia Tică, la trompetă, și copil fiind, am fost mereu înconjurată de muzică. Teatrul Muzical pleca prin țară cu festivaluri, iar eu eram în mijlocul artiștilor, uneori dansând pe scenă. Aveam o rochiță grena cu buline albe în volane și mi se spunea Lambada. Încă am gustul pentru atenție și iubesc să dansez.

Apoi am stat la bunici și-mi aduc aminte că aveam casa plină de musafiri. Eram mijlocul Universului, toată atenția era a mea, toată dragostea curgea peste mine, iar eu iubeam să mă scălămbăi. Aveam camera mea – în mijloc un birou imens din lemn maro, scaun rotativ de lemn, ca de chimist, iar în dreapta un dulap lucios din lemn auriu cât toată lățimea camerei, în trei uși. Mama ținea aici rochiile de ocazie și tare-mi doream să fiu și eu mare și cochetă. Aveam un dulap ghiftuit cu haine, nu știu dacă toate erau ale mele, dar niciodată nu aveam ce să îmbrac, iar șosetele sau dresurile lipseau cu desăvârșire; nu știu pe unde se rătăceau. Din când în când făceam parada modei în fața invitaților, probând toți pantofii cu toc, tare-mi plăcea să mă dau în stambă.

Deasupra dulapului erau păpuși de toate mărimile și jucării de tot felul, dar mie păpușă Barbie îmi lipsea. Chiar și acum, când trecem prin supermarket la raionul de jucării, îmi sclipesc ochii a încântare descoparind ce minunății au mai apărut. Ultima oară am văzut o Barbie cu forme voluptoase. Am să închei cu imaginea asta: tataia Marin, care era inginer, îmi monta lampa de birou. Cum să fie, pe stânga sau pe dreapta? Se contrazice cu mamaia Stela, în final rămâne pe stânga, astfel încât umbra să cadă pe dreapta. Suntem amândoi mulțumiți de deznodământ și mergem în bucătărie, căci mamaia ne așteptă cu cina pregătită.

Cartea este o introspecție către amintirile mai puțin frumoase ale copilăriei, un îndemn de vindecare, țînând terapeutul in mâna dreaptă și frica in mâna stângă.

Standard
Books

Portret în sepia

Vântul șuiera sălbatic printre crengile scheletice și păsări albe se împrăștiau speriate peste cerul dens și gri. O sâmbătă friguroasă de decembrie, pe care am petrecut-o de dimineață până seară sprijiniți de șemineu, îmbrăcați în pijamale de catifea, fiecare bucurându-se cartea lui: eu de Isabel Allende, el de Lucian Boia. Mai ridicam privirea din cărți, mai gustam niște curmale, mai priveam către perdeaua de lumini ce împodobește ferestra și ne minunam de norocul care a dat peste noi pentru simplul fapt că ne putem bucura de căldură, armonie și literatură împreună.

Cartea asta e scrisă cu atâta măiestrie, încât nu înțelegi dacă este ficțiune sau biografie. Sau sunt eu atât de naivă încât să cred că orice carte care mă prinde în cuvintele ei meșteșugite este de fapt un loc care există cu adevărat? Sau poate tocmai aici stă geniul unui scriitor – în compunerea unei realități cu crâmpeie de memorie și liră de imaginație, în care să te pierzi, fără să știi cu adevărat dacă te prinzi într-un vis, sau îți prăfuiești sandalele de pământ chilian. Din toată această poveste, un singur lucru a tras deoparte perdeaua de borangic: Paulina del Valle se întoarce din Franța cu tablouri de Van Gogh, dar eu știu cu certitudine că în timpul vieții sale, Vincent a vândut un singur tablou: The Red Vineyard at Arles. În rest, totul pare aievea și povestea se învârte între Statele Unite și Chile, urmărind personajul principal, Aurora del Valle sau Lai-Ming, într-o încercare de a-și recompune trecutul. Personajele vin pe rând, ca într-o confesiune în fața cititorului spre a-și spune povestea și a dezvălui încă un secret din anii ce s-au scurs de la nașterea fetiței și până azi.

Povestea începe cu transportul patului mitologic, comandat la Florența, din care magnifica Paulina del Valle, bunica Aurorei, dictează destinul fiecărui membru al familiei, care nu se întinde doar la soț și copii, ci mult mai departe, către nepoți și majordomi. Paulina, înainte de a dobândi faima Del Valle, era o călugăriță cu capul ras, care fuge la 18 ani din mănăstire spre a se iubi cu Feliciano, dragostea vieții sale. Cu timpul, prinde gustul pentru afaceri, clădind prin intuiție și speculație un imperiu, iar Feliciano gustul pentru jocuri de noroc. Au împreună trei băieți, Matias numindu-se cel mai mare, cu care relațiile sunt bineînțeles precare. Pe măsură ce banii curg în vistieria Del Valle, iar Paulina capătă proporții din ce în ce mai pronunțate, nopțile de amor devin din ce în ce mai rare. Astfel că Feliciano caută atenție în altă parte, găsind-o într-una din frumusețile orașului, Amanda Lowell.

Printre slăbiciunile Paulinei se află dulciurile și nicăieri nu găsești prăjituri mai bune ca în ceainăria lui Eliza Sommers, cu care este foarte bună prietenă. Eliza, de origine chiliană și soțul ei Tao, de origine chineză, au împreună doi copii: Lucky și Lynn. Lynn va deveni o femeie extrem de frumoasă, care va fura inima lui Severo del Valle, nepotul Paulinei.

Lucrurile se întâmplă cam așa: în timp ce poza ca model pentru statuia Republicii, simbol al orașului San Francisco, Lynn face cunoștință cu Matias. Cum el nici nu o bagă în seamă, ea se îndrăgostește iremediabil și i se dăruiește, rămânând însărcinată cu Aurora, personajul principal al romanului. Dar Matias nu are niciun interes în a se căsători sau a recunoaște copilul, așa că Severo se căsătorește cu Lynn, dând fetiței numele său. Când Paulina del Valle află că Lynn moare la scurt timp după naștere, intră triumfătoare în salonul de ceai al Elizei Sommers că să-și ceară nepoata, chiar dacă inițial fusese indignată să tolereze bastarzi din sângele său în clanul Del Valle. Deocamdată însă Aurora rămâne în sânul bunicilor materni, crescută cu multă dragoste de bunicul Tao în pestrițul și periculosul Chinatown, refuzând educația, oportunitățile, luxul și renumele. Dar această etapă idilică nu durează decât cinci ani, iar Eliza, rămasă văduvă, vine să-i aducă nepoata preaputernicei Paulina del Valle, înainte de a-și îngropa soțul la Hong Kong.

Aurora crește în umbra Paulinei, care îi devine mamă, tată, bunică și bunic, mutându-se dintr-un cartier chinezesc într-un palat somptuos; Matias pleacă împreună cu Amanda Lowell, cea care era odată amanta tatălui său, în călătorii prin Europa în scopuri medicale, iar Severo del Valle pleacă să-și servească țara în războiul dintre Chile și Bolivia.

În partea a doua a cărții, Feliciano, soțul Paulinei del Valle moare, astfel că se vede nevoită să se întoarcă în Chile, (dându-și seama că “nicio petrecere oricât de somptuoasă și nici o risipă nu erau în stare să-i readucă poziția socială”) împreună cu bunul și fidelul Frederick Williams, majordomul, pe post de prinț-consort distins, jucând o festă neamului Del Valle ultraconservator. De asemenea, Aurora află că Matias este adevăratul său tată și petrece alături de el ultimele zile din viață.

Ultima parte a cărții prezintă nunta Aurorei, declinul bunicii Paulina del Valle și reîntâlnirea cu Eliza, bunica maternă, care vine să reîntregească fotografia prin developarea primilor ani de viață alături de bunicul Tao, spirit care e prezent pe tot parcursul poveștii.

Diego Dominguez este fiul mijlociu al unui înstărit fermier din Chile, care pleacă a călători prin Europa spre a da uitării pasiunea interzisă și incandescentă dintre el și Susana, cumnata sa. Acesta e omul pe care Aurora îl ia de soț. Descoperindu-l în grajd alături de Susana în mijlocul unei scene suculente, află în cele din urmă că mariajul lor este de fapt un paravan fiindcă “Ce a unit Dumnezeu nu se poate desface” iar el nu poate renunța la dragostea Susanei. Așa că Diego îi propune să trăiască “ca doi frați”, fără să-i lipsească nimic, iar din partea lui va avea respect, protecție și libertate în schimbul tăcerii. Pe motivul sănătății debile a bunicii, Aurora hotărăște să părăsească moșia Caleufu, fiindcă compromisurile nu stau în caracterul femeilor lui Allende.

Dacă Paulina del Valle a trăit ca o regina, ultimele zile din viață le petrece într-o austeritate incredibilă, donând bisericii cele mai frumoase mobile și tablouri impresioniste. Povestea se încheie cu nașterea iubirii dintre protagonistă și doctorul Ivan Radovic, în timp ce bunica Eliza povestește circumstanțele morții bunicului Tao. Cartea se încheie cu un epilog din care am reținut un fragment:

“Memoria este ficțiune. (…) Prin intermediul fotografiei și al cuvântului scris încerc cu disperare să birui condiția trecătoare a existenței mele, să captez clipele înainte de a se șterge, să limpezesc confuzia din trecutul meu. Fiecare clipă dispare ca o suflare transformându-se imediat în trecut, realitatea e efemeră și migratorie, nostalgie pură”.

Cover photo by jarmoluk / Pixabay

Standard