Duminică, după ce m-am străduit să izgonesc păianjenii așezați la casa lor de câteva luni și să îndepărtez praful cu miros de Pronto – lemn curat, mi-am primit musafirii. Bineînțeles că eram obosită și tristă fiindcă nu apucasem să fac duș. Știu că nu venise nimeni să inspecteze dacă chiuveta era pătată de calcar, dar nu voiam să-i dau mamei vreo satisfacție, care mi-a prezis că mă vor mânca gândacii. Prietena mea, împreună cu cei doi copii – un sugar și o fetiță în clasa întâi – era încercănată, dar toată un zâmbet, radiind bucurie. Mă uităm la cel mic, care dormea liniștit, și mă umpleam eu însămi de un sentiment necunoscut, care se revărsa în ridurile fine de pe frunte și îmi descrețea gândurile. Îi priveam și înțelegeam că în viața asta m-am spetit pentru cu totul alte chestii decât cele care îmi erau cu adevărat necesare.

Seara, cuprinsă de remușcări, dar și de revelația din timpul zilei, petrec o oră la telefon cu prietenul meu de pe alte meleaguri ale lumii, povestindu-i că IPhone-ul de la care vorbeam și IMac-ul de pe care scroll-am ultimele reduceri din wishlist, nu mi-au adus satisfacția pe care mi-am imaginat-o. Apple, no offense. Mi-am dat seama că mi-am pus fericirea în mâna marketingului și în loc să capăt succes, am căpătat spondiloză. Poate de fapt succesul și spondiloza sunt intim legate, dar cine vrea să plătească prețul efectelor adverse, când prețul antidotului este deja exorbitant? Așa că următoarele zile le-am petrecut cu muzică medievală de pe ITunes și am parcurs în desfătare ultimele capitole ale cărții.

Ghidul leneșului de Tom Hodkinson este un protest rafinat adus sclaviei moderne și o pledoarie pentru viața trăită în tihnă. Este o carte suculentă, împărțită în momente cheie ale zilei, semn că loc de meditație, visare, revelație și bucurie se poate găsi oricând, dar mai ales în lungile ore petrecute la serviciu.

Citind cartea, mi-am adus aminte de un episod foarte amuzant: mă aflam în perioada unui internship. Îmi adusesem periuța de dinți fiindcă atelierul devenise deja a doua casă. Aveam cheia showroom-ului și ajungeam prima, după doamnele croitorese. Chiar dacă era o casă pe lângă Parcul Herăstrău, vara era foarte cald, iar aerul condiționat nu funcționa. Într-una din după-amieze mă ridic de la birou în jurul orei 15, ca să iau prânzul. Mi-a spus să îmi termin task-ul mai întâi, iar eu m-am supus tăcută. Nu mi s-a părut nimic deplasat, fiindcă imi doream foarte mult să fiu acceptată. Au fost trei luni în care nu am fost plătită, ci am trăit doar cu recunoștința că lucrez pentru un mare brand, care îmi întindea cu mâna tremurândă banii abonamentului de metrou. Am dormit două săptămâni după fabulosul internship. Însă problema este că treaba asta a devenit normă și mă lipesc de scaun ignorînd necesitățile corpului, dacă nu am pus punct propoziției. Și am în continuare o apreciere deficitară asupra propriei valori – nu contează cât câștig, dacă munca îmi este apreciată, dacă iubesc ceea ce fac, important este că am un job.

Cover photo by Daria Shevtsova / Pexels