Books

Slither

alexandra lavrente_pelisor alexandra lavrente_busteni alexandra lavrente_peles alexandra lavrente_peles

Mereu m-a atras lumea asta în care cresc mandragore în curtea din spate a castelului, vrăjitoarele care trăiesc la marginea pădurilor fermecate, animalele înzestrate cu darul vorbirii și alchimiștii în căutarea Pietrei Filozofale. Și e ușor să cazi în vizuina iepurelui, dar întrebarea este dacă mai știi să te întorci înapoi. Lumea cărților este un labirint pe care îl descifrezi în câteva ore, însă prin viață poți să treci câțiva zeci de ani și tot să nu înțelegi încotro te îndrepți.

Dar lumea reală e o lume dinamică. Niciodată nu ai să poți zugrăvi personajele negative exclusiv prin defecte, așa cum nici personajele pozitive nu au doar calități. Așa, doar că să fie mai palpitant și mai greu de ghicit, oamenii sunt schimbători. Ce astăzi este o îmbrățișare strânsă, mâine poate fi un surâs ironic.

Poate că și pădurile noaste au fost fermecate cândva, până au fost sufocate de peturi, ambalaje și cauciucuri.

În lumea lui Joseph Delaney, Slither este un mag haizda, o arătare cu chip de lup din neamul Kobalos. Acest popor este omnivor, astfel că oamenii sunt adesea luați prizonieri și crescuți pentru sângele sau carnea lor, care sunt considerate delicatese. Slarinda se numesc femelele Kobalos, dar acestea au dispărut cu mai bine de trei mii de ani în urmă. Un măcel pus la cale de masculii care considerau că femelele îmblânzesc natura lor aspră, astfel că femelele umane nu sunt doar delicatese ci și cele care asigura perpetuarea speciei.

Adulmecând mirosul de sânge al bătrânului Rowler, Slither se grăbește că înțeleagă ce s-a întâmplat cu posesiunea sa, omul care îl alimenta cu vin și sânge de taur. În timp ce se stinge din viață, Rowler îl înduplecă pe Slither să aibe grijă de Nessa, Susan și Bryony, fetele sale, ducându-le într-un ținut îndepărtat, la cele mai apropiate rude. Pe drum au loc tot felul de întâmplări care îi silesc să facă un ocol.

Poposind în hanul lui Nunc, un Mare Mag, Slither este tras pe sfoară și deposedat de Bryony, mezina, spre a onora un mare ospăț ostășesc dat în cinstea lui Talkus Nenăscutul, unul dintre zeii Kobalos. Cu ajutorul Nessei, care îi salvează viața, reușesc să iasă nevătămați din han, Slither devenind astfel proscris de către neamul său. Singura modalitate de a-și demonstra nevinovăția este de a merge în Valkarky, cetatea principală, și a înfrunta Triumviratul.

Aici este supus altor încercări și cu ajutorul lui Grimalkin, vrăjitoarea asasină, dar și a Nessei, reușește să iasă din încurcătură. Atât vrăjitoarea cât și Nessa, îi schimbă percepția asupra speciei umane ca ființe fragile și neajutorate, iar undeva pe fundal pare că se leagă ceva mai mult decât o prietenie. Chiar dacă inițial Nessa, fata cea mare a bătrânului Rowler urma să fie vândută ca sclavă în schimbul siguranței lui Susan și Bryony, în final doar Nessa și Bryony ajung la unchii din Pwodente.

Cover photo by Lum3n.com / Pexels

Standard
Books

Mătușa Julia și condeierul

La un momentdat îmi trece prin minte să citesc recenziile altor oameni despre cartea pe care tocmai am citit-o. Și până să ajung la laptop, mi-am dat seama că nu scriu pentru Bacalaureat, așa că mi-am permis să scriu cu propriile impresii.

Tocmai am parcurs ultimele pagini și am pus cartea deoparte, neputând să-mi iau privirea de la copertă. Da, te surprinde finalul, bogat în cuvinte meșteșugite, venite să zugrăvească aievea personajele și decorul. Ceea ce m-a impresionat este ușurința cu care autorul descrie mizeria și decăderea. Bineînțeles, e ușor să vorbești despre iubire printre cearceafuri de damasc albastru, paturi cu baldachin, mobilier cu volute și încrustații de fildeș, servind ambrozie din pocal de argint. Încercă să rămâi loial muzei tale, când mâncarea este puțină!

Mi-a plăcut alternanța între poveste și articol, de la atmosfera teatrului radiofonic la știrile impersonale. Și Timpul acela irepetabil care curge între adolescență și căsătorie, câțiva zeci de ani condensați printr-o clepsidră de trei sute și ceva de pagini de capodoperă literară.

Povestea e despre creștere și descreștere. Lucrând pentru postul de radio Panamericana, don Mario se ocupă de buletinele de știri, în timp ce încearcă să publice primele povestiri în ziare. Într-o zi, un nou coleg își face apariția în redacție – Pedro Camacho, venit tocmai din Bolivia, angajat de către Genari (tată și fiu, proprietarii radioului) spre a crește audiența postului prin teatru radiofonic. Poveștile redactate de “scribul bolivian” merg în paralel cu povestea de dragoste dintre Mario și Julia. Aici este miezul cărții, suspansul, fiindcă în timp ce poveștile lui Pedro sunt scurte, captivante și contorsionate, povestea lui Mario este liniară și prezintă istoria sa cu frumoasa boliviancă, cea care ii va deveni prima soție.

Cartea are ca filon antiteza dintre dibăcia lui Pedro și incapacitatea lui Mario de a scrie. Poate de fapt Pedro este un alter ego, ale cărui fraze curg la mașina de scris, un scriitor care își prețuiește munca și își dă seama de însemnătatea ei prin programul draconic impus, ducând-o la rangul de artă, insuflând respect și admirație, în timp ce tânărul încă își caută poveștile și cuvintele. Unde se termină jobul și unde începe arta, despre sacrificiul în numele unui scop mai înalt, artistul care renunță la sine spre a-și împlini opera – câteva dintre ideile rostite în carte.

La final rolurile se inversează. Provocând o dramă prin căsătoria la nouăsprezece ani cu propria mătușă, Mario găsește inspirația de a scrie și pleacă spre Paris împreună cu proaspăta soție spre a-și împlini visul, acela de a închiria o mansardă și a se dărui scrisului. Întors în țară peste câțiva ani, îl reîntâlnește pe Pedro ca umil funcționar într-o revistă, păstrându-și însă impresia despre propria valoare, în timp ce el, Mario Vargas Llosa, capătă renume internațional și e deja căsătorit cu a doua soție, verișoara Patricia.

Standard
alexandra lavrente forever autumn
Books

Forever autumn

alexandra lavrente-books

Prin Septembrie am descoperit pe lângă Cișmigiu librăria Humanitas. Am intrat să bem un ceai fierbinte și să ne potolim setea cu niște cărți frumoase. Am sos din raft un album de Paul Cezanne, ceva despre Hygge și cartea lui Horațiu Mălăele, pe care am răsfoit-o cu mare încântare.

alexandra lavrente-books

Și apoi am mâncat ceva bun la Finca, fiindcă nu se poate hrăni sufletul cu artă pe stomacul gol.

alexandra lavrente-books alexandra lavrente-books

Toamnă blândă, cu raze colorate printre ramuri, cu ceai de rooibos îndulcit cu lapte… Parcă toamna asta are culorile interioarelor lui Luke Edward Hall și nu-ți trebuie nimic mai mult decât un fotoliu confortabil lângă fereastră și o carte bună. Așa că mi-am făcut provizii – de la bibliotecă am luat: “Ignoranța” de Milan Kundera, “O mie de cocori” de Yasunari Kawabata, “Mătușa Julia și condeierul” de Mario Vargas Llosa, iar din librărie am luat primele două volume scrise de Karl Ove Knausgard.

alexandra lavrente forever autumn

Am început cu “O mie de cocori” fiindcă mă gândisem la ea de multă vreme și încă nu-mi trecuse prin mână. Mi s-a părut o poveste a interioarelor japoneze. Simplitatea mă chema să devin un invitat al lecțiilor de ceai, ținute de Chikako, să admir “tokonoma” (nișă decorativă în camera de primire japoneză, cu tablou și aranjament floral) și “kakemono” (tablou executat pe o fâșie îngustă și lungă de mătase sau hârtie, care se atârnă de obicei în tokonoma), înainte de a face cunoștință cu protejatul ei, Kikuji. Povestea sa e cam așa: tatăl protagonistului moare și este invitat de Chikako la o ceremonie a ceaiului pentru a-i prezenta o fată frumoasă, de familie bună, pe Inamura Yukiko, cu care nădăjduiește să-l însoare. La această întâlnire ajunge neinvitată și doamna Ota, amanta tatălui său, împreună cu fiica să, Fumiko. Pe fundalul dezaprobării și al invidiei domnișoarei Chikako, Kikuji are o relație cu doamna Ota, retrăind astfel momente din viața tatălui său. După ce aceasta se sinucide, rămâne prins între frumoasa ce purta furoshiki (țesătură pătrată ce servește ca fular sau pentru învelirea obiectelor pe care cineva le are în mâna) cu senbazuru (cocor) – Yukiko și domnișoara Ota, a cărei voluptate și gingășie îi amintește de mama acesteia, doamna Ota. Cartea se încheie cum deși Kikuji alege să rămână lângă Fumiko, aceasta se sinucide la rândul ei.

Un pasaj care m-a pus pe gânduri este acest fragment: “Kikuji, rămas singur, avea impresia că i se ridică  o perdea de pe gândurile ce-l frământau.

– Să ușurezi povara morților…da, i se părea că acum înțelege ce înseamnă asta… A te chinui, din pricina lor, e că și cum i-ai jigni. Un rău pe care li-l faci fără să vrei! Morții nu le fac morală celor vii; ei nu le mai cer acestora să le aplice categoriile lor morale… ”.

Standard