Books

O mie și una de nopți

Șuieratul vântului îmi răscolea gândurile și mă imaginam un călător aventurat pe piscuri. Poarta unui templu se deschidea în fața mea, cu litere aurite sclipind deasupra. Citesc incantația prinsă în piatră și pășesc în curtea interioară. O liniște serenă adumbrea locul, dar mintea îmi repeta ca o mantră “Happiness is not something ready made. It comes from your own actions”, chemandu-mă către fântâna din mijloc. Pereții îi erau calzi, învăluiți într-un mușchi verde, mătăsos, dar apa îi era dulce și răcoroasă. Așa că m-am despovărat de greutățile amintirilor, mi-am tras pălăria pe frunte și m-am odihnit lângă susurul ei ritmic și profetic.


Cartea e o piesă de teatru care începe cu povestea povestașului – nevoia ancestrală a omului de a pierde din strânsoare Imaginația ce curge ca un fluviu, înaripând mințile celor care sorb din ticluirile sale, îmbogățind însăși viața prin fantasticul său. Urmează șerpuind propria poveste, a autorului, prefăcând cuvintele în odă Literaturii.

Apoi se ia una dintre străvechile povești, o poveste nemuritoare și se prinde în glasul suav și ochii limpezi de fecioară ai Șeherezadei. Se pune în antiteză imaginea unui rege, care înșelat de concubine își propune să ia de soție orice femeie castă din regat, cu care astâmpărându-și furia animalică, să o dea pe mâna gâdelui, odată ce actul nupțial va fi consumat.

Pe parcursul celor o mie și una de nopți se întâmplă un miracol: răbdarea și iscusința povestașei transformă un despot într-un om. E povestea devenirii lui Șahriar și a oricui, despre puterea de a îmblânzi cele mai potrivnice cărări ale destinului prin tainicele resorturi care se unduiesc latente în subsolurile conștiinței.

Cover photo by Pixabay.

Standard
Books

Mătușa Julia și condeierul

La un momentdat îmi trece prin minte să citesc recenziile altor oameni despre cartea pe care tocmai am citit-o. Și până să ajung la laptop, mi-am dat seama că nu scriu pentru Bacalaureat, așa că mi-am permis să scriu cu propriile impresii.

Tocmai am parcurs ultimele pagini și am pus cartea deoparte, neputând să-mi iau privirea de la copertă. Da, te surprinde finalul, bogat în cuvinte meșteșugite, venite să zugrăvească aievea personajele și decorul. Ceea ce m-a impresionat este ușurința cu care autorul descrie mizeria și decăderea. Bineînțeles, e ușor să vorbești despre iubire printre cearceafuri de damasc albastru, paturi cu baldachin, mobilier cu volute și încrustații de fildeș, servind ambrozie din pocal de argint. Încercă să rămâi loial muzei tale, când mâncarea este puțină!

Mi-a plăcut alternanța între poveste și articol, de la atmosfera teatrului radiofonic la știrile impersonale. Și Timpul acela irepetabil care curge între adolescență și căsătorie, câțiva zeci de ani condensați printr-o clepsidră de trei sute și ceva de pagini de capodoperă literară.

Povestea e despre creștere și descreștere. Lucrând pentru postul de radio Panamericana, don Mario se ocupă de buletinele de știri, în timp ce încearcă să publice primele povestiri în ziare. Într-o zi, un nou coleg își face apariția în redacție – Pedro Camacho, venit tocmai din Bolivia, angajat de către Genari (tată și fiu, proprietarii radioului) spre a crește audiența postului prin teatru radiofonic. Poveștile redactate de “scribul bolivian” merg în paralel cu povestea de dragoste dintre Mario și Julia. Aici este miezul cărții, suspansul, fiindcă în timp ce poveștile lui Pedro sunt scurte, captivante și contorsionate, povestea lui Mario este liniară și prezintă istoria sa cu frumoasa boliviancă, cea care ii va deveni prima soție.

Cartea are ca filon antiteza dintre dibăcia lui Pedro și incapacitatea lui Mario de a scrie. Poate de fapt Pedro este un alter ego, ale cărui fraze curg la mașina de scris, un scriitor care își prețuiește munca și își dă seama de însemnătatea ei prin programul draconic impus, ducând-o la rangul de artă, insuflând respect și admirație, în timp ce tânărul încă își caută poveștile și cuvintele. Unde se termină jobul și unde începe arta, despre sacrificiul în numele unui scop mai înalt, artistul care renunță la sine spre a-și împlini opera – câteva dintre ideile rostite în carte.

La final rolurile se inversează. Provocând o dramă prin căsătoria la nouăsprezece ani cu propria mătușă, Mario găsește inspirația de a scrie și pleacă spre Paris împreună cu proaspăta soție spre a-și împlini visul, acela de a închiria o mansardă și a se dărui scrisului. Întors în țară peste câțiva ani, îl reîntâlnește pe Pedro ca umil funcționar într-o revistă, păstrându-și însă impresia despre propria valoare, în timp ce el, Mario Vargas Llosa, capătă renume internațional și e deja căsătorit cu a doua soție, verișoara Patricia.

Standard
alexandra lavrente guernica madrid
Travel

Madrid

alexandra lavrente madrid

Un bagaj de mână; asta e tot ce am nevoie. Periuță electrică, pașaport, telefon și niște bani – chiar mai puțini decât am preconizat – ca să fiu gata. Rezervare pe airbnb, bilete pentru Reina Sofia, Prado și Thyssen-Bornemisza cumpărate online și vreme bună.

Torsul motoarelor se auzea în dreapta noastră și albastrul celestial se întindea în jur, apoi am intrat într-un halou de nori și m-am simțit ca și cum avionul și-a schimbat traiectoria și ne purta acum pe un tărâm de poveste. Dar nu o poveste cu Harap-Albi, ci una cu autostrăzi adevărate, clădiri istorice îngrijite, străzi pavate frumos, metrou deschis până dimineața și șoferi care lasă pietonii să traverseze regulamentar, fără să tureze motorul.

Ne-am cazat, plăcut surprinși de atmosfera parfumată a locului, curățenia impecabilă și atenția cu care erau aranjate detaliile. Serile le-am petrecut epuizați pe canapea, urmărind un fel de Investigation Discovery în español.

Dimineața se aud cocoșii în București, apoi începe să se umple camera de aroma cafelei; jazz se aude în fundal. Așa sunt diminețile noastre. E lesne de spus că nu sunt o persoană matinală, fiindcă chiar dacă mă trezesc devreme, ritualul ăsta de cafea cu lapte durează cel puțin o oră. Și în prima zi, după ce am aterizat, încercând să facem maratonul obiectivelor turistice, ne-am trezit dormind pe băncile de piatră din Retiro. Așa că sâmbătă am luat lucrurile încet, bucurându-ne pur și simplu de timpul petrecut împreună.

alexandra lavrente - madrid almudena 1 alexandra lavrente - madrid almudena 2 alexandra lavrente - madrid 3 alexandra lavrente madrid alexandra lavrente madridalexandra lavrente - madrid 11 alexandra lavrente madrid

Pornim pe jos. Începem cu Puente de Toledo, Piramides, Puerta de Toledo, Iglesia de San Isidro, trecem pe la Mercado de San Miguel pentru prânz și desert. E aglomerat, dar merită așteptarea pentru locuri la masă. De la jambon până la stridii, pizza pregătită de italieni și toate sortimentele de brânzeturi, aici găsești totul proaspăt. O piață cu delicatese, acoperind două șiruri de standuri, forfotind de străini portughezi, italieni, francezi și nemți; o clădire contemporană din sticlă și grinzi metalice în inima unui centru vechi. Nu poți să nu admiri contrastul arhitectural, fiindcă deși pare a se pune vechiul și noul laolaltă, oriunde am fost, centru istoric sau cartiere mărginașe, nu am văzut clădiri scorojite sau degradate.

Ajungem la Muzeul de Artă Contemporană Reina Sofia, unde nu se fac poze la colecția permanentă, dar se pare că toată lumea vrea o bucățică din Visage du Grand Masturbateur, astfel că nu pleacă nimeni acasă fără o imagine făcută pe furiș cu telefonul. Luăm prânzul pe la orele 16 iar cina în La Tragantua, un loc pentru care refrenul acela cu “esențe tari în sticluțe mici” se pliază foarte bine.

Seara îl prindem pe Mario Vargas Llosa la un churros con chocolate la San Gines și ne bucurăm de luminile de noapte ale Madridului – fiindcă metroul circulă până la două dimineața și vine din cel mult cinci în cinci minute.

alexandra lavrente - madrid mario vargas llosa alexandra lavrente - madrid chocolateria san gines

Duminică dimineață ne dăm seama că am uitat pasta de dinți. Cum se zice “pastă de dinți” în spaniolă, fără google translate…? Fiindcă nu am luat telefonul cu mine – și nu e “dentifricio” ca în italiană, iar vânzătorul la buticul din colț este chinez…

Luăm micul dejun la Panaria din Atocha și pornim spre Prado. Nici aici nu se fac poze, așa că va trebui să mă mulțumesc cu planul clădirii… Dar locul este IMENS și mi s-a părut că ai nevoie de mai multe zile că să admiri fiecare lucrare și să asculți audioghidiul sau să consulți aplicația, ca să pleci acasă cu ceva mai mult decât privitul. Am stat până s-a închis, undeva pe la șapte. Seara ne-am dus spre El Sur. Nu erau locuri când am ajuns, dar în Madrid se zice “Hola” la intrare și se așează la bar. Localurile arată în general că niște bodegi, dar mâncarea este divină. Am comandat pulpo a la plancha și a fost cea mai bună caracatița cu cartofi pe care am gustat-o vreodată! Iar sangria a ajuns până în călcâi…

alexandra lavrente madrid - el sur

Luni iarăși am pornit pe jos spre Thyssen Bornemisza. Cum e gratuit, am păstrat biletul pentru mâine, astfel că în prima zi am văzut Louis Vuitton Time Capsule și al doilea etaj al expoziției permanente. Deși muzeul găzduiește lucrări importante de Picasso, El Greco, Zurbaran, Gaugain, Van Gogh, Renoir, Degas, Monet și alți impresioniști, aici se fac poze, așa că am profitat din plin.

alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza alexandra lavrente thyssen bornemisza_16

Ce impresii mi-au rămas?

1. Ne plimbam prin Plaza Mayor și am intrat într-un magazin chinezesc. În tip ce noi ne uitam după genți, vânzătorul cânta împreună cu casetofonul muzică tradițională la guqin. M-a întristat chestia asta… Fiindcă în timp ce ne mirăm că un asiatic nu se împotmolește de birocrația, limba sau cutumele unei țări pentru a-și deschide un magazin, gândul de fapt îi este tot acasă. Eu simțeam că m-aș putea integra, chiar dacă atunci când vroiam să rostesc ceva, mi se încurcau în minte italiana cu spaniola. Paradoxal, când m-am întors în România, mi s-a părut foarte ciudat să aud vorbindu-se românește pe stradă. Mintea mea încă citea regulile de bună conduită din metrou – “mochila” (rucsac) se ține pe jos, spre a fluidiza traficul.

2. Orașul este imens. Nu ne-am plimbat decât până la periferia zonei centrale, dar clădirile arătau impecabil.

3. Eram răcită când am plecat din Otopeni, iar când am aterizat în Barajas erau opt grade. Nu ne-am dat seama cât de mult munții din împrejurimi influențează clima, astfel că diminețile erau răcoroase iar după-amiezile tocmai bune de purtat tricou. Cert este că farmaciile sunt mai rare, le găsești numai pe hartă. În schimb în România sunt peste tot. Și asta spune ceva, nu? Cert este că m-am întors mai bine, fără niciun fel de medicament. Dar odată ce m-am întors, m-am simțit expusă la același mediu: în trenul dinspre București spre Galați, două femei – una pe la vreo cincizeci și cinci, cealaltă pe la șaptezeci și cinci – trei ore jumate ( fiindcă în trei ore jumate se parcurg 228 de kilometri, iar cea în vârstă a coborât la Brăila. Apropo, cu avionul din București spre Madrid sunt tot atâtea ore, chiar mai puțin ) au vorbit exclusiv despre operații, înmormântări, cancer, admițând cu o oarecare superioritate că iau câte treizeci de pastile pe zi… Am încercat să mă mut de mai multe ori; abia la Buzău am reușit.

4. Din aeroport ajungi foarte ușor în centru cu metroul. Totul este foarte bine semnalizat; nu ai cum să te rătăcești.

5. Dove cumpărat din Madrid chiar are 1/4 cremă hidratantă.

6. Nu mi s-a părut că oamenii debordau de fericire – mulți sud-americani în metrou – dar se simțea din felul în care lucrurile arătau ca întreg, că treburile stau altfel decât în România. Nu am prea văzut mașini scumpe sau haine de firmă, dar oamenii se îmbrăcau cu gust. Cât este de important să fii conștient cu ce te îmbraci, nu doar să arunci o maletă și colanți! Treaba asta și eu o uit uneori; doar de-asta mi-am tăiat părul, ca să am mai puțin de lucru, nu ca să mă întreb dimineața dacă prind părul în veșnicul coc sau îl întind cu placa…

7. Tot impresia de “benessere” pe care am simțit-o și la Roma. Seara localurile sunt pline, dar nu este ideea de a comanda șapte feluri de mâncare și a sta câteva ore la masă, dimpotrivă. Mergi în La Rollerie, iei două Mahou cu patatas, intri în Museo del jamon și iei un bocadillo, te plimbi un pic prin Retiro și la sfârșit închei cu chocolate y churros care se găsește peste tot. Madrid, “te ves muy bien” – cum zice Maluma…sigur mai venim!

Standard