Știi cum sunt bărbații aceia care intră nebărbieriți într-un bistro, cu pulover croșetat de bunica, șosete desperecheate, cearcăne și păr răvășit, care se așează cu încetineală pe scaun și scot din sacoșă un MacBook Pro? Hmmm…mă intrigă oamenii aceia. Oare cum își petrec noaptea dacă la ora 14 au nevoie de o cafea tare, ca să se trezească? Oare s-au iubit sau au avut de lucru, sau au învățat pentru vreo certificare? Îmi iau privirea de la el și mă uit pe fereastra imensă ce dă în Piața Victoriei și la căsuțele ce fac ultimele pregătiri, înainte de a-și deschide rafturile cu bunătăți.
Deci cum spuneam, am venit singură spre Timișoara. A te bucura de singurătate nu înseamnă doar a te închide în atelierul tău și a lucra. Înseamnă să ai curaj, să intri în vorbă cu necunoscuți, să-ți asumi că se pot întâmpla și lucruri neplăcute, dar emoția în fața noilor experiențe să fie o răsplată mai mare decât toate temerile. Nu cred că înțeleg pe deplin cum se traduce conceptul de “a ieși din zona de confort”, nu cred că încă înțeleg ce înseamnă cu adevărat să trăiești. A trăi nu înseamnă să muncești, să câștigi bani, să-ti acoperi cheltuielile și să pleci în vacanță ca să te odihnești în câteva zile pentru o trudă de câteva luni. “A trăi” trebuie să aibe o manifestare mai profundă. Încă nu știu care.
Mi-am luat cazare într-un hostel, dar nu orice hostel, ci acela cu balcon spre Catedrală, cu șezlong și narghilea în camera de zi. Și niște ciuperci în chip de lămpi. Nu poți să nu observi contrastele. Dar nu intrau vechii azteci în transă, bând o licoare pe bază de boabe de cacao pentru a intra în legătură cu zeii lor? Deci poate că lucrurile sunt mai degrabă în comuniune decât în contrast. Nu că mi-ar displace hotelurile, dar locul este o clădire istorică, cu parchet și uși de lemn auriu, cu draperii groase și picturi cel puțin intrigante.
Diminețile, pe la 12, mă găseam servind micul dejun la Neața. M-am răsfățat cu ouă poșate și clătite cu sirop de arțar. Mă uit la locul ăsta hyggelig și mă gândesc că ai nevoie de puține lucruri ca să faci chestii mișto: vreo 18 specialități cu ou, fresh-uri, ceai, cafea și clătite la desert. Și poate așa e și în viață: nu îți trebuie yacht că să găsești fericirea.
Cum ar arată fericirea mea? Un job care-mi permite să călătoresc, să am un ritm de lucru atipic: să pot răscoli după-amiază cu pașii mei frunzele prin parc, iar seara să prind muzele de picioare. Nu vreau să văd lumina zilei doar în weekend. Simplul fapt de a fi într-o cafenea, a scrie cu laptopul în față, înconjurată de ropotul unei limbi străine sau de a fi într-un hostel, schimbând experiențe cu Lina, rusoaica cu care împart camera pe timpul șederii mele în timp ce editez în After Effects, pentru mine înseamnă diferența dintre o ființă umană și un robot. Poate fericirea este libertate?
Câteodată simt că sunt paralizată de la brâu în jos între 9 și 18. Literalmente. Dacă oricum nu scap de ceea ce mi-e teamă, de ce să nu mă bucur acum de trupul meu? Sunt zile în care acasă stau și mai mult la birou, sunt proiecte pentru care nu dorm o noapte întreagă, dar nu simt aceeași constrângere. Dimpotrivă. Simt că actul creativ contractă Timpul. Dar chiar dacă nu găsesc acei oameni care înțeleg că nu toți funcționăm după aceleași valori, nu e nicio dramă. Important este să mă cunosc pe mine însămi, să înțeleg cine vreau să fiu, fiindcă numai căutând am să găsesc într-o zi contextul.
Cred cu tărie că motivația poate muta munții din loc. Nu banii. Eu gândesc la fel, chiar dacă port bocanci sau stilletos, geacă din bazar sau haină de blană. Vrei să te respect, respectă-mă, îmi ceri disciplină, și eu vreau să văd disciplină în atitudinile tale. Eu cred în egalitate, fie că este vorba de prieteni, părinți, angajatori, sau de iubirea vieții mele. Când oferi constant mai multă dragoste sau mai multă atenție decât celălalt, știi sigur că lucrurile se vor rupe într-o zi.
Mă găseam urmărind contururile din ce în ce mai estompate prin bezna nopții, sub neoanele ca de spital ale trenului. Prietena mea visa adânc și eu mă pierdeam în negura gândurilor. Mă întorc și sorb din ceașca fierbinte, trag gulerul și mă fac comodă în blana hainei; va fi o noapte lungă, trenul deja are întârziere două ore.
Aș vrea să adorm, să păcălesc un pic trupul ăsta nervos și să mă odihnesc, dar călătorii din față vorbesc despre Francmasonerie și îmi țin mintea trează. Mă întreb ce părere au masonii despre reclama asta gratuită dintr-un tren în mijlocul câmpului, pe ruta Timișoara-București. Și în timp ce dialogau spunând că masonii conduc țărișoara asta, m-am trezit comentând că gunoaiele de sub băncile gării le-au lăsat totuși românii… Ideea asta, de a da vina pe altcineva pentru propria neputință, îmi stârnește dezgust. El, mergând spre Craiova ca să-și vadă copiii, să tot fi avut vreo cincizeci de ani, ea tocmai venea din Valencia să-și viziteze mama, îmbrăcată într-o rochiță care lăsa la vedere coapsele încă tinere, deși afară era un viscol de crăpau pietrele; arătau ca un cuplu – el tolerându-i toanele pentru frumusețea-i nemaivăzută, ea îndreptându-și privirea aiurea la comentariile politice. Se citea instantaneu o chimie pe care nu o găsești între prieteni, darămite printre străinii unui tren. Totuși, impresia era unanimă, că România nu se îndreaptă spre un viitor luminos, așa cum au sperat bunicii noștri, un viitor pentru care au fost dispuși să muncească și sâmbetele, să facă și ture de noapte, să sacrifice și zilele de concediu în speranța că într-o zi, copii nu vor trebui să ducă luptele bătrânilor.
