Ne-am întors în orașul-vampir prăfuit. Cincșor s-a sustras din palpabilul imediat, ascunzându-se în amintiri.

Dimineață ne-am trezit mai ușori, ca atunci când îți mărturisești un păcat și Dumnezeu te primește din nou lângă Dânsul, blagoslovindu-te cu o pace interioară neasemuit de dulce. Am mâncat lejer și ne-am îndreptat spre bibliotecă. Domnul Schuster ne aștepta pe canapea să ne istoriseasca un pic din povestea locului. Vorbea și eu încercam să alcătuiesc corpul de cuvinte: cămășă albă, impecabilă, ochi albaștri ca marea, profesor de istorie în Berlin. Cu doi ani în urmă, el și soția s-au stabilit definitiv în Cincșor, satul ei natal. Lucrările de restaurare au luat câțiva ani, dar ei au răbdarea unor nemuritori. Ne-a povestit că locul era în ruină când a fost scos la vânzare, iar concurența vroia să transforme școala într-un depozit de utilaje agricole… Ăsta a fost momentul când au decis să cumpere locul.

Îl priveam și nu înțelegeam pasiunea unui străin pentru pământurile și valorile românești, nu înțelegeam cum noi putem fi atât de nonșalanți cu gunoiul lăsat în păduri, pârâuri, sub poduri, la colț de stradă și uneori chiar în față ușii, fiindcă mie îmi este rușine de felul în care arată Gara de Nord și adesea mă întreb de ce vin străinii în București. Ne îndreptăm spre Biserica Evanghelică fortificată și domnul profesor începe să ne povestească cum pământul aflat între Olt și Mureș se afla pe la 1500 în proprietatea regilor maghiari. Promițând o viață liberă, fără biruri, stabilesc aici din considerente militare o comunitate săsească, meșteșugari și cavaleri teutoni spre a preîntâmpina pericolul otoman. Acesta e motivul pentru care așezările din această zona au nume corespondent în limba germană.

Această biserică fortificată este una din numeroasele monumente lăsate în urmă de către această comunitate. În perioada 2010 – 2014, o parte dintre ele, inclusiv Biserica Evanghelică din Cincsor, au intrat într-un program de restaurare / consolidare. Pentru turn sau pentru ceas nu au mai fost fonduri și încep să mă întreb ce fel de restaurare s-a făcut, dacă acestea au rămas tot în grija soților Schuster… Biserica adăpostește o bijuterie: orga construită pe la 1805 de către Samuel Matz, restaurată datorită soților Schuster și a comunității săsești acum stabilite în Germania. De fiecare dată când au loc evenimente, orga este cântată spre plăcerea oaspeților. Turul se încheie cu sesiune de fotografii și nu pot să mă mai despart de iarba asta presărată cu păpădii. Vreau să mă descalț și să mă înrădăcinez aici.

Domnul Schuster, îmbrăcat în cămășă, pantaloni de stofă și pantofi, poartă acum un șorț alb imaculat și după ce ne-a povestit în cea mai fină engleză istoria bisericii, ajută la debarasarea meselor cu cea mai desăvârșită naturalețe, după ce oaspeții terminaseră minunatul prânz.

Eu mă las furată de frumusețea locului și mergem să petrecem orele dupamiezii în hamac, lângă Parish House. Data viitoare vreau să venim în grădina asta cu telescopul și să căutăm constelații în răcoarea nopților de vară.

De multa vreme imi doream sa ajungem la Cincsor, atat de multa, incat pe masura ce timpul se scurta, ma temeam ca ceva neasteptat se va intampla si va trebui sa amanam. Dar am plecat intr-o zi de joi si drumul a fost mai scurt decat imi imaginasem. Bornele kilometrice treceau repede pe langa noi si lanurile de rapita contrastau frumos cu cerul senin si verdele ierbii, lasandu-si florile fluorescente scaldate de lumina soarelui. Am trecut de Mandra, Voila si cat ai clipi eram in Cincsor.

De la distanta, un sat sasesc ca oricare altul, cu ziduri imprejmuitoare, tigla de caramida rosie, usi masive de lemn cu broasca veche de fier. Dar chiar langa biserica evanghelica fortificata e o casa de oaspeti cum nu este alta. Am parcat in fata ferestrelor inalte; zidul alb imaculat parca imprejmuia un miraj. Am strans manerul si usa s-a materializat cu un scartait usor, dezvelind curtea. Mai intai am vazut marul inflorit in manunchiuri, cu doua banci dedesubt, peste care se cerneau petale, in spate se afla magazia cu lemne pregatite de iarna, iar casa se inalta in stanga, brazdata de trandafirii care au supravietuit peste iarna.

Inscriptia spune in art nouveau “scoala primara”, dar noi ne-am simtit ca acasa.

Irina ne-a intampinat intinzandu-ne mana: pantaloni rosii, bluza alba cu desen de cactusi verzi si obraji rumeni.

– Ne aflam in vechea scoala, construita pe la 1910 de catre arhitectul transilvanean Fritz Balthes. Biblioteca este una dintre cele doua clase, iar colectia de carti apartine preotului satului, majoritatea fiind in germana, abordand teme filosofice. Spatiul de luat masa este construit odata cu renovarea scolii, urmarind stilul arhitectural. Iar aici e bucataria, unde Adrian pregateste delicatese de inspiratie transilvaneana, reinterpretate gourmet. Acum hai sa va arat camera voastra!

Am urcat scarile si de la fereastra noastra se vedeau tiglele rosii acoperite de licheni gri-verzui, verdele ierbii din gradina, casele de vis a vis cu porti mari, sasesti si muntii Fagaras in zare, cu varfurile acoperite de zapada. La baza incetosati, ca si cum pamantul s-ar rupe de cer, apoi crestele conturate ca de un voal alb plisat cu irizari albastre.

Masa era pregatita si ne astepta cu flori proaspete de camp. In stanga noastra se afla un pian vechi, peste el o panza brodata, lalele intr-un vas simplu de sticla, cu doua bile laterale drept manere, decoratiuni din coaja de copac, trifoi cu patru foi si o toba veche, cu pielea inca intinsa ne faceau companie in acest colt de camera. Irina ne-a prezentat pe rand delicatesele: ciorba de perisoare cu zeama de varza in antreu, pui, risotto cu sofran si dulceata de portocale, prajitura cu bezea si rubarba din gradina la desert.

– S-aveti pofta!

In cada, sub linistea picaturilor constante de apa, am avut impresia ca sunt acasa. Acea casa mitica, sentimentul de intoarcere la origini, unde lucrurile sunt simple, dar esentiale, formele sunt epurate, lasand a se mosteni doar valorile.

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save