alexandra lavrente_timisoara
Travel

Timișoara

alexandra lavrente_timisoara

Deși trenul a avut întârziere, am ajuns în jurul orei 8. Iar hostelul (da, am făcut rezervare la un hostel, prima oară în 8 ani) își deschidea ușile abia la orele 10. Ce să fac? Am plecat spre Piața Victoriei. Intru într-un Mc, îmi iau un cappuccino cu scorțișoară și mă duc gânditoare la masă. Am dormit în tren, dar parcă nu mă simt atât de fresh încât să încep să scriu. Ce plimbat, ce vizitat? Eu am venit în Timișoara să scriu!

Mă așez într-un colț; am o plăcere deosebită în a privi lumea. În fața mea, doi adolescenți își fac temele: cu caiet, referințe, stilou și riglă, toate cele necesare pentru școală. Și două sticle de Coca Cola în fundal. Uite aici reclama ideală la McDonald’s. Dacă ar fi apărut într-un spot, ar fi părut o utopie.

După o bună bucată de vreme ea se ridică, el o îmbrățișează. Ea nu dă atenție acestui semn de afecțiune și pare cu gândurile încurcate în teme. Mă uit la mâinile acelea mici mulându-se pe talia ei și mă minunez în sinea mea cât de tânără e dragostea sau nevoia de a împărți și a primi afecțiune și cât de caraghioasă poate părea în ochii unui om care a trecut deja de inocența primului sărut. Se mai întoarce emoția aceea cu mâini reci și vid în stomac, în afară de dățile în care merg la vreun interviu?

Însă chiar dacă nu, amintirea mă face să retrăiesc intens acel moment când ne-am cunoscut pentru prima oară și am mers împreună spre Lucianca la petrecerea unui prieten. Mă uit în urmă cu regret, spunându-mi că înainte eram tânăra, eram naivă, eram altfel, când de fapt eram fix la fel. Momentele pe care mi le amintesc, sunt tocmai acele clipe care ies la mal ca niște scoici din marea de întâmplări obișnuite. Ca și acum. Nu pot să-mi amintesc anii clipă de clipă, doar picanteriile.

De fapt am foarte vie în minte imaginea lui Alexandru Popa, băiatul de care eram eu îndrăgostită prin școala primară. Eram undeva prin clasa a 3-a și verișoara mea de la Brăila venise în vizită. Bineînțeles că mă întreabă de băieți. Și eu îi spun că Alexandru locuiește în spatele blocului.

-Păi hai să-l vedem!

-Bine, îți fac cunoștință cu el și tu spui că ne vedem cu el întâmplător.

Numai când mă gândesc la povestirea asta, îmi vine să râd cu gura până la urechi. Mda, inventivitatea fetelor când vine vorba de băieți…

În vacanța următoare și Alexandru era îndrăgostit de mine – întotdeauna am fost perseverentă. Îmi amintesc cum prietena mea urcă într-o dimineață de vară cu sufletul la gură 4 etaje  ca să mă anunțe că Alexandru Popa – numai să cauți Alexandru Popa în Pagini Aurii – este jos și că vrea să vorbească cu mine. Fug repede spre balcon și îl văd cu un braț de trandafiri, împreună cu prietenul lui Nechita, pe o bicicletă Pegas. Vorbesc cu bunicul meu să mă lase să cobor, că mă așteaptă dragostea vieții mele. Tataia Marin îmi spune că nu se poate și mai întâi trebuie să iau micul dejun.

Îmi făcuse cele mai delicioase ouă ochiuri, dar până am înghițit nemestecat, Alexandru și-a pierdut răbdarea și mi-a lăsat toți trandafirii împrăștiați pe asfalt. Panicată, m-am dus în spatele blocului. L-am găsit, am vorbit și i-am spus că dacă vrea să fie prietenul meu, trebuie să schimbe câte ceva în atitudinea lui.

În final nu ne-am pupat, nu ne-am ținut de mâna, lucrurile s-au rupt iar în anul ce a urmat am plecat spre altă școală. Sau ne-am pupat pe obraz? Nu mai știu. Oricum, altă modalitate nici nu era, decât pe obraz. Mă amuză nespus întâmplarea asta cu trandafirii roșii rupți în petale, de fiecare dată când mi-o amintesc.

alexandra lavrente_timisoara

Standard
alexandra lavrente
Thoughts

Family portrait

5 6 7 4 alexandra lavrente 2 3 8 9 10 12 11

Uitându-mă peste portretele de familie de la Frederiksborg Castle, mi s-au colorat în fața ochilor propriile momente înrămate.

Eu sunt un om privilegiat. Nu pentru că am descoperit piatra filozofală, ci pentru că sensul vieții e acela de a te bucura cu simplitate de viață. Poate pietrele filosofale sunt menite pentru Tesla sau Van Gogh care au plătit scump pentru tainele ce li s-au dezvăluit.

Eu sunt un om privilegiat fiindcă străbunica mea a trăit o vârstă cum numai în povești auzi – 90 de ani. O iubesc fiindcă nu își punea probleme existențiale – cogit ergo sum – însă de fiecare dată când mă întorceam în orașul natal și îmi deshidea ușa, surpriza de pe chip îi era întotdeauna nouă și în același timp neschimbată, o bucurie totală, unică și simplă. Mă aștepta cu cel mai cald zâmbet, cu pielea cea mai fină de pupat și cu cea mai încăpătoare îmbrățișare. Îmi arunc hainele și ghiozdanul pe undeva, mă descalț cât pot de repede și ea pune pe masă ce găsește mai bun în cămară. Și orele curg fără să ne dăm seama. Mă uit peste bibelourile din bibliotecă și ea îmi povestește ce se mai întâmplă prin bloc sau prin neam și apoi mergem să ne culcăm împreună îngrămădite în patul din dormitor, care-mi ajunge până la jumătatea gambelor. Adorm greu și n-am loc să mă fâstâcesc, așa că mă las cuprinsă și adorm. Somnul ăsta de prânz devenise ritual în ultimul timp. Apoi ea se trezește înainte și pregătește desert – cornulețe cu dulceață de prune.

Și nicăieri nu mă simțeam mai bine, parcă suspendată într-un timp fără început și fără sfârșit, știindu-mi inima întreagă. Și mamaia Nuța s-a născut în anii 20, într-o familie mare, a văzut mașini de epocă, “păsări de fier”, televizor color, PC și IPhone 6. Împreună cu tataia Țică a trecut printr-un război mondial, foamete, bucurii și întristări … și avea spiritul la fel de cristalin, mulțumind parcă în gând de tot ceea ce clipa îi oferea. Tataia Țică cânta la trompetă, unchiul meu la saxofon și făceau parte din orchestra orașului. Toată copilăria mi-am petrecut-o mergând la spectacole, în special în timpul verii, și mamaia Nuța iubea să se gătească cu mărgele și să petreacă. Timpul petrecut în generală și liceu a fost rupt și de bunici, și de spectacole, dar asta trebuie să fie o poveste despre străbunica mea, așa că am să desenez în minte mărgelele ei galbene, de plastic, pe care le etala asortate cu mare bucurie.

Și viața s-a bucurat de mamaia Nuța, de felul ei vesel de a se purta, de ușurința cu care intra și pleca dintr-o conversație, de mâinile cu care frământa coca pentru cornulețe și i-a dăruit sănătate. Iar inelul ei cu piatră roșie, care n-a fost scos din deget de câțiva zeci de ani, a rămas astăzi la mine.

Standard