Zi de duminică, manelele susură vorbe de dragoste și înțelepciune. Încerc să-mi caut cuvintele și inspirația cu ceașca de cafea lângă mine. Deja se înserează, dar eu simt că nu m-am trezit încă. S-a scuturat ziua asta precum o floare plăpândă de cireș.

Sunt oameni speciali, care-și știu menirea din fragedă pruncie. Oameni înaripați cu haruri, care se consideră deasupra muritorilor de rând. Însemnați cu stea, își deplâng condiția de luceferi. Toate calitățile le-a adunat Dumnezeu într-un singur trup. Atât de aleși încât nu pot trăi o viață fadă. Aș vrea să pun mai multă ironie în cuvinte, fiindcă și eu eram un astfel de om. Sunt atât de deosebită, încât nu reușesc să fiu remarcată. Doar eu văd oximoronul?! Iar nefericirea aceasta, cum că eu îmi dau toată silința, dar ceilalți mă desconsideră, a început să atârne ca o povară tocmai pe cei care vedeau dincolo de ridicol. O povară dulce, ai spune.

Nefericirea este pentru mine o sursă netăgăduită de inspirație, un foc pe care știu să-l mistific și din care să înalț cuvinte meșteșugite. Dar e o sabie malefică; îți cere să-ți străpungi carnea,să răscolești prin maruintaie semnificații care poate nu sunt de fapt acolo. Însă odată ce ai scos sabia, muza s-a făcut nevăzută și cuvintele au curs, rana lăcrimează deschisă. (Săptămâna asta am văzut John Wick la cinematograf – prea puțină poveste, prea mult sânge – și uite rezultatul…)

Oficial am devenit corporatistă. Și îmi dau seama că de fapt îmi place. Munca îmi este cronometrată prin tot felul de acronime, evaluată obiectiv și monetizată. Berea are gust de libertate la sfârșitul orelor de lucru. Când o poți bea oricând, parcă îi simți doar amărăciunea. Introspecția presupune liniște, iar eu simt că am nevoie să vorbesc, să dăruiesc din prea plinul vieții mele interioare, am nevoie să înlocuiesc haosul cu ordinea, zile aranjate cu obiective și mese regulate. Viațade artist nu este pentru oricine. E atât de ușor să o iei razna din pricina nemulțumirilor, frustrărilor, neajunsurilor. Să guști din libertatea totală te poate înnebuni. Pocalul libertății e un miraj cu gust de mătrăgună.

Sfârșitul săptămânii trecute m-a prins la țară; trandafirii de dulceață cădeau greu spre pământ, salcâmii împrăștiau mireasmă de bucurie senină. Amugul peste câmpia tăcută, soarele oglindindu-se în lac, broaștele-și cântau poveștile, un colț de rai cu case frugale din chirpici. Mi-am luat din cuier haina bunicii; împărțeam amândouă acele pământuri cu nestemate străine de ochii orășenilor.