Dragoste și alți demoni

Îmi spuneam că dragostea adevărată e cea însuflețită de proverbul străvechi – cine se bate, se iubește. Pentru dragoste trebuie să suferi cu doruri adânci, lacrimi secate, vid în stomac, nopți fremătând de teamă că nu ești de-ajuns pentru omul tău. Nimic nu este mai presus de dragostea adevărată, iar pentru câteva clipe de fericire supremă, se merită orice sacrificiu. Dragostea nu o întâlnești la tot pasul, dragostea te alege. Și în momentul acela ești special, din simplul motiv că și-a îndreptat gândurile către tine. E o voluptate aparte în a te lupta, incordându-ți carnea, simțind greutatea trupului, ca mai apoi să faci dragoste și să-ti lași inima să cadă în moliciunea cearcefurilor de satin.

Dar dragostea e lină, cu mângâieri în păr și strângeri de mână, ca o miere turnată pe suflet, când te simți descurajat de chipul oțelit al vieții. Asta avem noi, blândețe. O mângâiere atât de dulce, atât de diferită de dragostea pe care obișnuiam s-o am. Nu trebuie să lupt pentru a fi cea mai frumoasă, nu trebuie să dețin mașini și imobile, nu trebuie să fiu un râvnit fashion designer, trebuie doar să deschid ochii dimineața, să mă las iubită. Așa cum sunt.

Da, înțeleg, dar mi-e atât de greu să mă abandonez în mâinile Tale, încât uneori îmi scapă fericirea orgasmică printre degete. Asta va fi lupta mea? Să trăiesc mai mult cu inima, decât cu mintea? Poate nici nu am cum să iubesc fără să mă vindec de convalescența validării.

Cover photo by Pixabay.

Privind înăuntru

Am închis ultima filă a cărții și caleidoscop de amintiri mi se cerneau în fața ochilor. Aș vrea să dăruiesc tuturor părinților cartea Petronelei Rotar – Privind înăuntru, că poate așa înțeleg cum un copil păstrează fiecare cuvânt, fiecare privire, fiecare simțământ trimis de divinitate. Iar divinitatea, adică părintele, poate devine astfel mai conștient de hotărârile pe care le ia pentru sine și repercusiunile care vor descinde din comportamentul său peste ani.

Cu cartea în stânga și tastatura în dreapta, mă întreb care sunt cele mai vechi amintiri ale mele. Îmi aduc aminte diminețile petrecute la străbunici. În fiecare zi de grădiniță mă trezeam odată cu Ora exactă de la Radio România Actualități și ascultam creșterile și descreșterile Dunării. Rufe erau agățate în bucătărie spre a fi uscate și văd fețe de pernă mari, pătrate. Într-un cui bătut strategic în pervazul ferestrei, tataia țesea plase pescărești din fir de nylon cu mare dibăcie. În zare se vede blocul de garsoniere în care mama locuia. Mama mea e cea mai frumoasă și cea mai elegantă și uneori, când vine în vizită, îmi aduce ciocolată.

Iau micul dejun: fie ceai dulce cu lămâie, brânză sărată și pesmeți, fie două felii grase de pâine cu unt și gem de prune, fie ou fiert moale pe care Mamaia Nuța mi-l deșartă în farfurie, presărând sare grunjoasă. Îmi pune pachețel în gentuță, o gentuță dintr-un material roșu lăcuit, cu tighel în romburi, ca o geantă Chanel; nu se pleacă lăsând puterea în farfurie, adică ultimul dumicat. Ne mai certăm uneori pe subiectul ăsta și mamaia avea o rezolvare simplă, mă lua de braț pe nepusă masă și mă dădea afară din casă: stai la ușa dacă nu vrei să mănânci. Eram o fetiță dolofană, așa cum trebuia să fie un copil bine crescut pe vremea aceea. Altfel n-am văzut niciodată ceartă sau tristețe în casa străbunicilor, casa copilăriei mele.

alexandra lavrente-1-copilarie

Doamna educatoare era o femeie frumoasă și tânăra; cred că avea în jur de treizeci de ani și se numea Hogaș Iuliana. Înainte de a pregăti serbarea, eram toți așezați într-un semicerc, iar ea aflată în mijloc, pe un scăunel, cânta la chitară. Ne chema pe rând și mă văd stand în dreapta ei, cântând, chitara se auzea mai tare decât mine. Am fost selectată pentru cor fiindcă aveam ureche muzicală (poate și voce?) și eram tare mândră de asta. De altfel unchiul meu, Fani, cânta la saxofon, iar străbunicul meu, tataia Tică, la trompetă, și copil fiind, am fost mereu înconjurată de muzică. Teatrul Muzical pleca prin țară cu festivaluri, iar eu eram în mijlocul artiștilor, uneori dansând pe scenă. Aveam o rochiță grena cu buline albe în volane și mi se spunea Lambada. Încă am gustul pentru atenție și iubesc să dansez.

Apoi am stat la bunici și-mi aduc aminte că aveam casa plină de musafiri. Eram mijlocul Universului, toată atenția era a mea, toată dragostea curgea peste mine, iar eu iubeam să mă scălămbăi. Aveam camera mea – în mijloc un birou imens din lemn maro, scaun rotativ de lemn, ca de chimist, iar în dreapta un dulap lucios din lemn auriu cât toată lățimea camerei, în trei uși. Mama ținea aici rochiile de ocazie și tare-mi doream să fiu și eu mare și cochetă. Aveam un dulap ghiftuit cu haine, nu știu dacă toate erau ale mele, dar niciodată nu aveam ce să îmbrac, iar șosetele sau dresurile lipseau cu desăvârșire; nu știu pe unde se rătăceau. Din când în când făceam parada modei în fața invitaților, probând toți pantofii cu toc, tare-mi plăcea să mă dau în stambă.

Deasupra dulapului erau păpuși de toate mărimile și jucării de tot felul, dar mie păpușă Barbie îmi lipsea. Chiar și acum, când trecem prin supermarket la raionul de jucării, îmi sclipesc ochii a încântare descoparind ce minunății au mai apărut. Ultima oară am văzut o Barbie cu forme voluptoase. Am să închei cu imaginea asta: tataia Marin, care era inginer, îmi monta lampa de birou. Cum să fie, pe stânga sau pe dreapta? Se contrazice cu mamaia Stela, în final rămâne pe stânga, astfel încât umbra să cadă pe dreapta. Suntem amândoi mulțumiți de deznodământ și mergem în bucătărie, căci mamaia ne așteptă cu cina pregătită.

Cartea este o introspecție către amintirile mai puțin frumoase ale copilăriei, un îndemn de vindecare, țînând terapeutul in mâna dreaptă și frica in mâna stângă.

Începuturi florale

Scriam în ultimul articol că anul ăsta vreau să trăiesc mai conștient, mai atentă la felul în care îmi cheltui zilele. Nu banii; banii se fac și se desfac, ci Timpul. Se apropia sfârșitul de an și îmi reaminteam stând pe Facebook cam cum am petrecut eu cele 12 luni ale lui 2018. Mă cuprinsese furia și disperarea, tristețea și în final descurajarea că nici în anul ăsta nu am pus mâna pe “the dream job”, casa din Vogue Living sau apariția din revista Forbes. Și chiar dacă am văzut c-am fost sănătoasă, iarna am trecut-o fără antibiotice, primăvară am plecat spre Madrid, vara am petrecut-o la mare, toamna ne-am plimbat pe La Rambla și sunt iubită de omul meu, iar facturile sunt plătite la timp, toate motivele astea nu au fost de-ajuns ca să mă îmblânzească. Atât de penibilă am ajuns.

Și mi-am dat seama că problema este în mine. Chiar dacă știu că fericirea nu este în ultimul model de Pume, înțeleg doar rațional, și le cumpăr oricum. Știu poezia cu “iubește-te pe tine”, “vindecă-te iertând” și “vorba dulce, mult aduce”, dar inima îmi este obosită, prinsă într-un veac de singurătate, fiindcă oricât aș încerca să-mi oblojesc rănile, nu o pot face decât cu adevăruri usturătoare. Ori asta e în contradicție cu vorba dulce. Și este în mine un contrast căruia încerc din răsputeri să-i țin echilibrul. Nu întâmplător mi-a căzut astăzi în mână ultima carte a Petronelei Rotar – Privind înăuntru, pe care am citit-o plângând, dându-mi seama câte emoții am reprimat, cuvinte am înghițit nemestecat de-a lungul anilor. Uite așa a trecut prima săptămâna: cu ikebane și gânduri de terapie intensivă.

Cover photo by Michael Morse / Pexels


Bucket List

Vine și acea zi din an în care iei o ceașcă de ceai fierbinte și aromat lângă tastatură și începi să scrii despre lucrurile bune și mai puțin bune care s-au întâmplat de-a lungul anului. Cu cât mai multă onestitate, dacă se poate. Simt că anul ăsta m-am încumetat într-o călătorie de autocunoaștere mai autentică decât în alți ani, fiindcă o bună bucată de vreme am petrecut-o departe de locurile familiare. Am pictat mai mult, am scris mai des (cu diacritice, nu oricum), m-am jucat de-a antreprenorul, dar m-am și istovit de-a angajatul.

alexandra lavrente-bucket-list

Aș vrea ca anul următor să petrec fiecare zi cu sens, conștientă de timpul care curge, urmându-și lin și în echilibru cursul. Am nevoie de mai multă ordine în gânduri și consecvență în fapte. Vreau să-mi îndrept atenția înspre trei sfere. Skill – să experimentez mai mult în After Effects, cu tabletă grafică, și nu în ultimul rând să fac haine. Am să încep cu etichetele, așa că ăsta e primul lucru de bifat pentru ianuarie. De asemenea mi-am propus să scriu o carte. Promit că o public oricum, chiar de va fi insuportabil de puerilă. Personal – vreau să leg prietenii noi și să mă implic în comunitatea care se creează la biblioteca mea preferată. În același timp trebuie să am grijă de sănătate. Inițial am vrut să scriu “mai multă grijă de sănătate” fiindcă sună mai bine, dar apoi mi-am dat seama că nu am grijă deloc. Cum? Povestea pe care o știm cu toții: fructe, legume și un pic de sport. Deci și treaba asta e în cap de listă. Business – trebuie să-mi pun în cap niște scopuri materialiste mărețe fiindcă vreau să încep să economisesc bani. E o deprindere utilă și vorba aia “Shoot for the moon. Even if you miss, you’ll land among the stars.”

Frunzărind pe internet, am găsit două articole care mi-au plăcut foarte tare și m-au inspirat în găsirea obiectivelor pentru anul următor. Vreau să iau lucrurile încet, fiindcă nu știu dacă ți-ai dat seama, dar treburile astea se vor repeta până la sfârșit. Mereu am să pictez, mereu am să desenez, mereu am să scriu, mereu am să croiesc, mereu va trebui să am niște bani deoparte și între timp să fiu sănătoasă, ca să mă pot bucura de tot ce mi-am propus. Și cu cât înțeleg mai repede ce am de facut, cu atât mai bine.

Ce ți-ai pus în minte pentru 2019?

Photo by rawpixel.com from Pexels

Ajun de Crăciun

alexandra lavrente-christmas

Mama și tata așezau tăcuți tacâmurile pe masă, în timp ce potriveau ornamentele de Crăciun printre bucatele alese. Se simțea o anumită solemnitate în aer, dar și bucuria, mereu nouă, a sărbătorilor în familie. Dimineața abia începuse și bunica stătea în bucătărie la cafea, în timp ce copiii făceau ultimele pregătiri, iar nepoții dormeau cu pisoi la picioare, în camerele ce odată fuseseră ale Copilăriei. Globuri roșii scânteiau. Ne-am trezit în jurul prânzului și orele au trecut ca clipele în așteptarea musafirilor. Pe masă am avut ciorbă de burtă, răcitură, sărmăluțe în foi de varză, salată de boeuf, salam de biscuiți și minunat tiramisu fiindcă nimeni nu gătește mai bine ca mama. Dar înainte de a începe festinul, mamaia Stela s-a îmbrăcat în Moș Crăciun, și-a pus beteală în jurul gâtului, și-a dres vocea și a început să cânte un colind și o poezie pe care le pregătise cu luni bune în urmă:

“Om bun deschide-ne ușa, 
Venim de departe ca să urăm, 
Pe oamenii buni cu suflet mare, 
Om bun, deschide-ne ușa, te rog.”

alexandra lavrente-christmas-wrath

Călătoream ca printr-un tunel, un vagon clătinându-se cu hublouri dând spre câmpuri înghețate, cu case răsfirate printre ierburile uscate ale iernii. O dulce amorțire, ca atunci când te scufunzi lin într-o cadă, rezemându-te de marginea ei ca să privești prin paharul cupei de șampanie cum lumea din jur se năruie. Nori violeți brăzdau cerul amurgului și zăpada stătea între straturile de pământ ca o mantie franjurată.

Știi care-i problema cu Comunismul? Este exact ca vocea aceea care îți reamintește la fiecare pas: uite ce-am făcut pentru tine, ți-am dat servici, ți-am dat casă, ți-am dat o pâine. Prin urmare am drept de viață și de moarte asupra ta. Astfel că de fiecare dată când pui cheia în broască, ți se învolburează sângele a dezgust. Nu, draga mea, e mai bine acum, când îți poți cumpăra orice pe propriile puteri. Da, poate că ratele se plătesc în 30 de ani, dar în tot acest timp vocea aia nu poate decât să se uite oftând, pe furiș, în timp ce strigi: eu îmi permit casa asta. Iar copiii îi faci responsabil, fiindcă ți-i doreșți, nu fiindcă ai nevoie de o cameră în plus. Sau ca să-ți împlinești îndatoririle maritale.

Și trăim vremuri în care fiecare este răspunzător pentru fericirea sa fiindcă de data asta nu mai dictează Sistemul încotro să mergi și ce cuvinte să rostești. Tu ești propria autoritate și scribul propriului destin. Ce-ai să faci cu atâta libertate?

Cover photo by freestocks.org / Pexels

alexandra lavrente-christmas-cat