Am văzut același surâs fad și distant, ca și cum viața nu s-ar ridica la înălțimea așteptărilor. Dar cine suntem noi să regizăm așteptările? Un om plecat în lumea sa, răzvrătit în resorturile adânci, plimbând cățelușul prin colbul orașului.

– Este exact ce ghicitoarea mi-a prezis. Doar că uneori îmi pare un simulacru.

Scriu ziarele exact ce vrem să auzim, ceea ce ne place să citim despre noi înșine, imaginându-ne portretul idealizat al lui Dorian Grey: sunt un temerar, sunt propriul meu stăpân, sunt liber și iau viața ușor, nu mă întrec cu recordurile…

Pe când lucram pentru Venera Arapu, a venit în atelier o cerere pentru un articol de Revelion de la o revistă glossy – cum petrece un râvnit fashion designer noaptea dintre ani? Taskul a trecut în mâinile dibace ale dactilografei, care inspirându-se din meniurile restaurantelor de fițe din Franța, a compus meniul cu cele mai îmbârligat-de-pronunțat antreuri, feluri principale, deserturi și vinuri spumante. Dress Code? The Great Gatsby, obviously, care nu vreau să-mi imaginez ce buget exorbitant a alocat pentru decoruri, mașini de epocă și costume de lux. Articolul a fost publicat cu referințele mai sus menționate și femei au suspinat în timp ce brandurile au făcut încasările. Venera a sărbătorit acasă în acel an, un eveniment lumesc, în famile, la fel ca oricine. Fiindcă așa merg lucrurile în industrie: să râvnești ceea ce nu poți avea, să-ți vinzi sufletul pe altarul înmiresmat cu Chanel no 5, în timp ce faima i se propagă mai departe. Cin cin!

– Sunt un om liber. Nu mă definește spațiul care mă conține.

Ah, cât e de ușor să critici. Foaia asta albă e sfâșietoare; omul are nevoie de dramă. Așa că să începem cu un dialog. Eu spun o replică, tu un argument, începem să ne contrazicem, condimentăm cu replici piperate și uite așa ne trece timpul. Cu gust.

Iluzia libertății, cea mai dulce dintre toate, înaripată cu aripi de ceară precum Icar. Nu, nu suntem liberi. Suntem legați prin ombilic de părinți, de pământurile pe care am crescut, de bunicii care ne-au ținut în brațe cu mâinile lor ridate și vânjoase, de iubirile pe care le-am pierdut, de ochii pe care-i sărutăm în fiecare seară, de cutume, de Dumnezeu. Încearcă să rupi ombilicul și ai să fii un fugar bucurându-se de tărâmuri străine, de chipuri divine, de mângâieri orgasmice. Sub același cer. Mereu cu un ochi îndărăt.

Să fii liber înseamnă să extirpi umanul din tine și cu cât îți strigi mai tare independența, cu atât râd demonii mai apăsat. Pe de altă parte, sunt oameni cărora le atribuim realități fantastice doar pentru că sunt tăcuți precum o lună plină născută într-o zi de iarnă. Și atât ne place să descifrăm enigma! Ca să constați că nu e decât un vid, o liniște a minții, o îngustare a simțului olfactiv.

Published by Alexandra

Citesc, mă scriu, desenez și fac haine. Îmi place să mă pierd în călătorii imaginare sau aievea, căutând piatra filosofală. Iubesc să pun esențe noi în cuvinte triviale și te invit să savurăm licori cu mai multe întrebări decât să servim răspunsuri pe stomacul gol. Închide ochii și întinde-ți mâna spre draperiile care plutesc. Timpul se topește lent, aromă de rooibos e împrejur, pânzele așteaptă amorfe pe șevalet. Soarele sclipește blând, un fluier de bambus se aude sfios în fundal.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *