Aproape întrega mea viață am trăit în corp ca într-un soi de extensie a minții. Corpul însemna pentru mine un instrument care mă ajuta să văd, să pipăi, să aud, să gust și să ating o realitate pe care o internalizam prin minte. Și cam atât.

Am trăit într-un corp invizbil. Îl hrăneam, îl spălam, îl adormeam, îl îmbrăcam și-i purtam de grijă mai mult din inerție, decât conștient. Pentru că așa se face, așa trebuie, așa am fost învățată. Mă iluzionam că sunt în control și că doar de mine depinde să obțin corpul perfect. O cură de slăbire drastică, rochița aceea înflorată de la Zara, brățara de la Pandora, rujul stacojiu, bocancii maro și geaca de piele, câteva șuvițe verzi și gata, eram corpul perfect plăsmuit de imaginația mea. Un corp pe care eu îl controlam,  îl modelam și îl mânuiam cum voiam eu. Un corp care mă ajuta să obțin de la viață ceea ce-mi doream cu adevărat. Sau poate nu chiar. Cel puțin nu chiar atât de simplu.

Câteodată corpul se revoltă. Pune la loc kilogramele alea și se încăpățânează să nu le mai dea jos. Sau se îmbolnăvește subit. Sau nu mai are chef să facă absolut nimic. Și-atunci ideea de control dispare pe nesimțite, lăsându-ne singuri cu un corp care ne devine cumva străin și din ce în ce mai greu de manevrat. Iar situațiile de acest gen ne irită, ne indispun, ne supără. Sunt o adevărată tragedie.

Cu excepția câtorva episoade medicale care au coborât atenția în corp, transformându-l ocazional în ceva care doare, corpul meu era ceva abstract. Nu mă preocupa prea mult și nu mi-am bătut prea mult capul cum e perceput el de ceilalți. L-am supus doar jocului infinit cu kilogramele în plus sau în minus, din dorința de-a corespunde standardelor, de a nu ieși în evidență, de a fi “normală” și acceptată pe deplin de cei din jurul meu. Nici măcar nu am conștientizat privilegiile pe care corpul meu sănătos de femeie albă, cu venituri peste medie, cu studii superioare și o familie echilibrată le poate avea comparativ cu alte corpuri din imediata mea vecinătate.

Anii trecuți au fost anii în care corpul meu s-a trezit la viață și a ieșit din limitele cunoscute. Totul a început de la niște piese de teatru. Niște piese de teatru care m-au expus poveștilor unor alte corpuri. Conștientizând și internalizând realitățile pe care le trăiesc celălalte corpuri, am avut un șoc. Să vă povestesc.

Gadjo Dildo (Macaz, trupa Giuvlipen) prezintă cu muult, muult umor toate clișeele pe care bărbații le-au construit în jurul femeilor rome. Desigur, etichetele sunt valabile și pentru celelalte femei, dar femeile rome beneficiază de un spectru mai larg de etichetare. Cuvinte precum “exotică”, “focoasă”, “târfă” sau “fierbinte” transformă corpul femeii într-un simplu obiect menit să satisfacă fantezii sexuale masculine. Femeia nu mai contează dincolo de trupul ei, personalitatea ei dispare, fiind percepută superficial, doar la nivel estetic. Ea se transformă într-un corp sexy și atât. Femeia devine sâni, fese, glezne, umeri, păr. Nici măcar nu este percepută ca un întreg. Dacă ești sexy și corespunzi standardelor estetice ale societății, ești vizibilă, exiști, ești remarcată. Dacă nu corespunzi, devii invizibilă. O masă amorfă de carne care se poate deplasa liniștită pe străzi fără a fi fluierată, ciupită, pipăită, “complimentată” obscen, invitată la “una mică”, urmărită și agresată verbal sau fizic. Corpul tău este strict un obiect sexual. Și asta doar pentru că te-ai născut femeie, într-o lume patriarhală, pentru care astfel de comportamente sunt firești și îndreptățite. Așadar femeile au două opțiuni. Fie își supraexpun și suprasexualizează corpurile, intrând în jocul bărbaților pentru a obține anumite beneficii, fie își ascund corpurile, făcându-le invizibile.

Corp urban (Teatrul Educațional Replika, trupa Giuvlipen) povestește episoade de violență domestică, analfabetism funcțional, căsătorie timpurie, discriminare medicală a femeilor rome sau sărăcie reflectată în destinele lucrătoarele sexuale. Aici corpul femeii este transformat în sacul de box al frustrărilor, neputințelor și neîmplinirilor masculine. Nevasta este cea care trebuie să îndure totul, să stea cuminte și să încaseze loviturile crunte, să nu răspundă, să nu se plângă, să accepte, să ierte și să uite. Pentru că așa se face de secole, ăsta e rolul nevestei. Corpul nu-ți mai aparține, deciziile nu-ți mai aparțin. Cercul vicios al sărăciei îl pune la dispoziția altora, iar tu nu ai putere să preiei controlul asupra lui. Corpul femeii este la dispoziția bărbatului, copiilor, medicilor, cutumelor  și tradițiilor sociale etc. Identic se întâmplă și în cazul lucrătoarelor sexuale. Corpul devine o stigmă,o scursură a societății, un tabu, ceva care nici măcar nu există legal. Este dincolo de oamenii normali. Corpul este expus celorlați și fanteziilor lor sexuale. Corpul este moneda de schimb care îți permite să supraviețuiești. Câteodată, de la prea multă uzură, corpul amorțește în alcool sau droguri. Și atunci devine corpul la care ai visat întreaga ta viață. Corpul bolnav sau însărcinat nu-ți mai aparține nici el. Este la mila personalului medical care se ocupă de el. Dacă ai noroc și dai peste oameni buni, scapi. Dacă nu, ești lăsat să te lupți singur cu boala sau cu nașterea. Mai mult, ești supus și unor violențe verbale, umiliri și tratamente jignitoare. Corpul tău este un sac în care se adună toate gunoaiele oamenilor. Iar oamenii par a avea mult gunoi de aruncat asupra celor care sunt mai slabi decât ei sau care nu au suficienți bani să le satisfacă lăcomiile. Nici acum corpul nu-ți mai aparține. La fel cum nici măcar viața ta sau viața copilului dinăuntrul tău nu-ți mai aparține. Și toate astea doar pentru c-ai avut ghinionul să te naști într-o categorie socială vulnerabilă și discriminată, în permanență luptă cu sărăcia și cu supraviețuirea de pe o zi pe alta.

Inegal (Macaz) introduce în scenă corpul neutru. Cel care nu a fost încă transformat în albastru/băiat și roz/fetiță. Corpul curat, inocent, necontaminat. Pe măsură ce corpul începe să crească, el este transformat de societate conform ideologiei de gen. Băieții trebuie să nu plângă niciodată, să fie puternici, curajoși și aventurieri. Fetițele trebuie să stea la locul lor, să fie supuse și cuviincioase, frumoase și fragile, obiecte ale adorației și protecției băieților puternici. Corpurile noastre sunt etichetate și clasate fiecare în cutiuța lui. Și apoi începe educația. Înțelegem ușor ce avem de făcut. Ne modelăm, ne transformăm, ne formăm conform rolurilor și așteptărilor pe care familia și societatea le au de la noi. Suntem cuminți și ascultători. Chiar dacă corpurile noastre se prăbușesc sub povara normelor impuse de societate și ajung să se îmbolnăvească, fizic și mental. Devenim corpuri de copii premianți, de angajați perfecți, de soții model și de bărbați de succes. Ne căsătorim și ducem mai departe procesul. De cele mai multe ori fără să conștientizăm inegalitățile dintre cele două corpuri și statutul lor social sau privilegiile de care beneficiază. Ascundem sub preș “rateurile”, adică indivizii care refuză etichetarea și transformarea corpurilor lor conform standardelor sociale ale vremii. Ucidem orice libertate și orice creativitate din însuși potențialul infinit al corpurilor noastre.

Negreșită (Macaz) vorbește despre corpul marginal. Acel corp care este perceput diferit de celelalte corpuri și care inspiră frică de ceea ce este altfel și de neînțeles. Corpul care instingă la violență, ură, discriminare. Un corp care atunci când trece pe stradă nu poate fi nici invizibil, nici fluierat. Un corp după care toată lumea întoarce privirea, iar unii nu se mulțumesc doar cu privirea, recurg la violențe verbale sau chiar fizice. Atunci când ești cerșetor sau drogat sau târfă sau rom sau sărac sau neîncadrabil într-un gen standard sau prea gras sau prea slab sau pitic sau prea înalt sau cu vreo dizabilitate fizică sau cu vreo boală psihică, spațiul public se transformă într-o continuă agresiune. Durează doar câteva minute până când zona ta de siguranță devine nesigură, expunându-te urii și violențelor celorlalți. Partea cea mai dureroasă este că agresiunea străzii este continuată cu agresiunea instituțiilor care ar trebui să te apere și să te reprezinte. Pentru că instituțiile sunt formate și ele din oameni care au aceleași fobii legate de corpurile “greșite”, corpuri care trebuie fie corectate, fie eliminate. Corpul înseamnă interacțiune socială. Iar atunci când ești la marginea societății, corpului “greșit” i se reamintește în permanență unde trebuie să stea. Dincolo de margini.

La Institutul Schimbării (Centrul Național al Dansului) facem cunoștință cu corpul fluid. Atunci când există o neconcordanță între identitatea ta de gen și sexul biologic cu care te-ai născut, corpul devine o închisoare. Te rănește, te incomodează, te limitează, te blochează, te face nefericit. Nu te poți manifesta liber în corpul greșit. Iar integrarea ta într-un corp care nu te recunoaște și pe care nu îl poți recunoaște ca fiind al tău este o luptă pierdută din start. Piesa de teatru documentează și expune poveștile reale a unor persoane transgender care au început procesul de transformare a propriilor lor corpuri. Tranziția este redată cu o deosebită delicatețe și cu respect pentru corpurile, visurile și mințile celor care trăiesc această realitate. Înveți că limitele biologice ale corpurilor pot deveni fluide, că tratamentul hormonal și intervențiile chirurgicale pot transforma radical, conferind demnitate și libertate. Sentimentul că corpul are resurse incredibile care pot fi activate prin puterea minții și a voinței proprii m-a fascinat. La fel ca și curajul corpurilor care îndrăznesc să se tranforme în adevărul care zace înăuntrul lor.

Am găsit un jurnal vechi. Privind Vision Board-ul pe care îl făcusem atunci legat de propriul meu corp și transformările pe care mi le doream în legătură cu esetica lui, am încercat să integrez toate aceste percepții suplimentare pe care teatrul mi le-a dezvăluit asupra propriei mele corporalități. Am conștientizat că viziunea mea fusese una foarte puerilă. Și că teatrul m-a transformat, m-a provocat să-mi reevaluez corpul și să renunț la unele constructe sociale (în care nu mă mai regăseam), să adaug dimensiuni noi modului în care mă simt acum corporal și să înțeleg mai bine cum este perceput corpul meu de către ceilalți. Acum nu mă văd doar din interior. Teatrul a adăugat o dimensiune socială,  o dimensiune de care înainte nu eram deloc conștientă. Vă recomand spectacolele enumerate mai sus. O să vă schimbe pe dinăuntru. Iar schimbarea este întotdeauna binevenită. Vă garantez.