Îmi spuneam că dragostea adevărată e cea însuflețită de proverbul străvechi – cine se bate, se iubește. Pentru dragoste trebuie să suferi cu doruri adânci, lacrimi secate, vid în stomac, nopți fremătând de teamă că nu ești de-ajuns pentru omul tău. Nimic nu este mai presus de dragostea adevărată, iar pentru câteva clipe de fericire supremă, se merită orice sacrificiu. Dragostea nu o întâlnești la tot pasul, dragostea te alege. Și în momentul acela ești special, din simplul motiv că și-a îndreptat gândurile către tine. E o voluptate aparte în a te lupta, incordându-ți carnea, simțind greutatea trupului, ca mai apoi să faci dragoste și să-ti lași inima să cadă în moliciunea cearcefurilor de satin.

Dar dragostea e lină, cu mângâieri în păr și strângeri de mână, ca o miere turnată pe suflet, când te simți descurajat de chipul oțelit al vieții. Asta avem noi, blândețe. O mângâiere atât de dulce, atât de diferită de dragostea pe care obișnuiam s-o am. Nu trebuie să lupt pentru a fi cea mai frumoasă, nu trebuie să dețin mașini și imobile, nu trebuie să fiu un râvnit fashion designer, trebuie doar să deschid ochii dimineața, să mă las iubită. Așa cum sunt.

Da, înțeleg, dar mi-e atât de greu să mă abandonez în mâinile Tale, încât uneori îmi scapă fericirea orgasmică printre degete. Asta va fi lupta mea? Să trăiesc mai mult cu inima, decât cu mintea? Poate nici nu am cum să iubesc fără să mă vindec de convalescența validării.

Cover photo by Pixabay.