Citisem zilele trecute acest articol și mă întrebam care-i diferența dintre banal și special. Am și eu o problemă în a rămâne relevantă mie însămi. Banal înseamnă să scrii poezii în liceu și să nu publici niciuna. Și uită-te cum lucrurile speciale pot cade de pe piedestalul lor.
Dacă stau de fiecare dată să mă gândesc ce lucruri puerile fac, nu mai reclădesc încrederea pierdută. Cum am pierdut-o? Încet, pe nesimțite, în fiecare zi câte puțin, scurgându-mi-se printre degete, ca firele de nisip. Și într-o zi am simțit că am ajuns la capătul puterilor, și pleoapele îmi căzuseră. M-am retras într-un colțișor și m-am simțit învinsă, când de fapt nici nu luptasem. Atunci eul liric s-a ridicat în partea opusă a camerei și m-a privit cu compasiune. M-a mângâiat și mi-a pus între mâinile goale un țel. Mă simt pierdută fără un țel. Mi-am tăiat părul. Pentru mine înseamnă mai mult decât faptul în sine. Mă face să mă simt că și cum cineva îmi pregătește calul iar eu urc în hainele Ioanei D’Arc.
Așa că am să încep cu lucruri banale, făcute cu dragoste, îmi voi asuma naivitatea lor și apoi am să adun criticile și laudele. Săptămâna asta a trecut precum un fulger, fără să dezvolt toate proiectele pe care mi le-am propus, dar mă simt scufundată într-un gineceu al monadelor.
Nu, nu e vorba de timp. Timp aveam și înainte. E vorba de nopțile astea pe care le petrec cu eul liric, de albul pereților care mă înconjoară, de murmurul ideilor nerostite, de mintea pe care mi-o simt desfacându-și corsetul în mișcări lente.
Unele lucruri pur și simplu nu au o poveste când le ridici de pe raft, în folia lor transparentă. Dar apoi, când le ai în mâna, transparența se topește și devin speciale tocmai fiindcă le-ai ales. În mâinile mele se materializează pasărea de pe gard.
