Crăciun pe rit vechi

„Craciunul este pentru totdeauna, nu doar pentru o zi, este dragoste, dorinta de a trai impreuna, de a darui, toate acestea nu sunt de pus deoparte ca niste clopotei, lumini si beteala argintie intr-o oarecare cutie pe un raft. Binele pe care il faci pentru altii este binele pe care ti-l faci tie.” – Norman Brooks

…cam despre asta trebuie sa fie Craciunul: despre iertare si implinire, fiindca nimic nu este mai frumos decat parfum de brad si hohote de familie intregita. Caldura pe care o simti rezemandu-te de bunica, sentimentul ca apartinem unii altora, bucuria cand afli ca Mos Craciun ti-a adus in dar cele mai minunate si sclipicioase soseste rosii.

Calduroase imbratisari, din inima!

Cover photo by Tim Mossholder / Pexels

Thoughts

Happy New Year

Eu ma simt bine la extreme, fiindca in general ma adaptez repede. Mie imi dauneaza clima temperata, cand prima zi de Craciun ma surprinde cu 14 grade. Cu plus. Nu ma regasesc in pozitia asta de mijloc. Eu sunt tipul acela de sef care munceste cu disperarea unui angajat model, care vrea sa auda laudele superiorului. Da, pentru asta muncesc eu, pentru laude. Fiindca de multe ori ma hranesc mai mult decat banii.

Si fiindca stiu ca merit, nu accept decat laude sincere. Nu ma intereseaza mila. Insa nu stiu cum se face ca sunt inconjurata de oameni mai saraci in laude, mai plini in asteptari si pretentii, care duc la disperare slabiciunea mea de a face celorlalti pe plac. Iar treaba asta ma dezgusta fiindca ajung uneori sa ma aplec sarutand mainile. Iar noaptea visez ca ma dezradacinez.

Uite unde-s calitatile si defectele mele. De-asta e o incercare peste puterile mele sa ajung la mijloc. Nici nu stiu cum ar putea arata acest mijloc. Poate mai intai trebuie sa-l desenez ca sa mi-l pot insusi.

Da, e despre mine. Si imi place sa impletesc realitatea cu fictiunea fiindca am nevoie de poveste. Bineinteles ca de multe ori realitatea se suprapune cu povestea, confundandu-se, dar asta-i pretul raiului sau iadului pe care mi-l creez. Si luciditatea, si visarea te strivesc. Stai trei luni de zile intr-un spital, cu mirosul sau de formol, infirmierele care trebuie platite ca sa-ti vorbeasca frumos, medicii care isi stabilesc comisionul dupa veniturile pacientilor – “pentru anestezist 100 lei si pentru mine…cat va lasa inima”, cu saltelele de burete si peretii sterpi, cu durerea pe care o simti in trup si in inima secata de lacrimi. Si dupa ce iti schimbi pijamalele si te intorci la viata normala, lunile astea te urmaresc toata viata, saptamana de saptamana, an dupa an. Atunci vino sa vorbim despre realitate.

Uite ca aleg sa vorbesc despre asta, ca sa mai domolesc din intensitate. Am puterea sa iau lucrurile de la capat, dar tristetea ca lucrurile se repeta, imi frange vointa in bucati. Partea asta de sine e si bucurie si blestem fiindca de-aici imi trag inspiratia si empatia. Fericirea e sublima si-atat. Nu pot sa compun din scanteile fericirii. Dar am sa incerc de data asta fiindca e sfarsit de an si multe lucruri bune s-au intamplat cu adevarat.

In primul rand am avut o flexibilitate financiara mai mare ca in alti ani si am vizitat locuri pe care altfel nu mi le-as fi permis precum Cincsor, sau experienta MAC. Primele opt luni din an asa s-au scurs, in rutina servici-casa-servici-casa. Din septembrie am inceput sa traiesc: am mers la mare si m-am reconectat cu natura, atelierul a luat nastere si am avut timp sa ma ocup de proiectele incepute si neterminate precum Victoria Expert si Cristiana Palos. Am plecat spre Alba Iulia, am revazut Sibiu si am inceput sa fac demersurile pentru PFA. Muzica a revenit in decorul meu, blogul si-a recastigat pozitia in prioritati si am incheiat anul cu felicitari.

Poate frazele astea au o nota trista in fundal, dar de fapt ma simt mai bine ca oricand in pielea mea. Simt ca drumul prinde contur, ca obiectivele mari cer timp, ca treizeci e un numar plin de semnificatii.

O cupa de prosecco si sex la desert te trag imediat in realitatea placerilor si a motivelor simple pentru care viata merita traita. Simti eliberare. Brusc esti doar tu si omul pe care il iubesti, fara nevoia de a umple goliciunea cu vesminte scumpe.

Travel

Holiday gourmet

Stii ce inseamna libertatea pentru mine? Sa ma pot trezi la noua, sa beau o cafea fierbinte, ma lungesc un pic cu micul dejun, ma hotarasc ca vreau sa mergem la munte si sa punem bagajele laolalta. Pe la orele doisprezece se aud cheile in broasca si coboram o singura data. Nu, nu ma mai intorc dupa nimic, chiar daca e sa raman fara papuci de casa – fiindca lucrurile esentiale sunt doar trei: chei, bani si aparatul foto. Si am nevoie de trei zile pline ca sa intru in atmosfera de vacanta. Daca fug din oras doar un weekend, e ca si cum te-ai aseza in fata mea cu o felie delicioasa de tort cu ciocolata, de pe care se topeste inghetata si mi-ai spune ca nu e decat o singura lingurita. Deci pentru mine, libertatea are gust de prajituri.

Iubesc sa descopar locuri noi, dar in acelasi timp, raman fidela locurilor care mi-au placut. Si le revad pana simt ca nu mai au nimic de spus. Asa ca am pus si Sibiu pe harta, dupa Alba Iulia. Dar oriunde as calatori, simt ca imi hranesc spiritul, in unele locuri mai mult decat in altele. Si desi mi-a placut mult Alba Iulia, cu cetatea ei de caramida rosie, parca in Sibiu se simtea o alta energie. Si nu datorita Targului de Craciun.

Am ajuns pe la ora cinei si ne-am indreptat spre Carpaccio, un loc intim cu iz de whiskey vechi. Am comandat un risotto delicios si mai tarziu un lava cake. Am iesit sa ne plimbam in racoarea serii si cladirile devenisera umbre. Dimineata am pornit spre cetate si am ramas impresionata de curatenia, coerenta arhitecturii si de starea generala a centrului vechi cu fortificatiile sale. Repetitia asta dintre caramidele rosii, gazonul verde si ceata formau parca un portal. Avea ceva magic, in special locurile mai putin umblate de oameni, cum ar fi Castrul roman. Dupa lectia de istorie a urmat pranzul sublim si medieval la Pub13.

Dar nu pot sa inchei povestea despre Alba Carolina, fara sa spun ca in urmatoarea dimineata ne-am baut cafeaua la Framm’s. Din momentul in care am intrat, am simtit vibratie artistica si idei proaspete in aer – Universitatea e in apropiere. In meniu gasesti doar licori si mi-a placut asta. Ca si cum oamenii si-au spus: hai sa facem chestii mai putine, dar misto, si punem si jazz in fundal. M-am simtit inconjurata de copilarie, fluturi, spirit ludic. Mai vreau!

Apoi am plecat spre Sibiu si vreau sa-ti spun despre doua locuri care mi-au placut mult: Heim Apart si Hochmeister. A fost pentru prima oara cand ne-am cazat intr-un apartament, dar efectiv m-am simtit ca acasa. Si nu e vorba exclusiv de interior, ci de faptul ca anumite obiecte de uz personal erau aceleasi. Dimineata am baut o ceasca de Lavazza impreuna, ne-am uitat pe Travel Channel, am editat imagini si spre pranz am pornit in oras. Se simtea ca e luni – am reusit sa ne plimbam prin piata, sa admiram fiecare stand. De la mancare traditionala si deserturi (deserturi e categorie separata de mancare 🙂 ), pana la globuri, sapunuri, decoratiuni si accesorii, toate lucrate manual.

Hochmeister, situat via a vis de apartament, ne-a deschis usile sale cu lumina calda. Mobilierul este facut pe comanda, minimalist prin design, complex prin structura. Am savurat cea mai buna supa crema de dovleac cu crutoane si am zambit tot timpul, incantata de atmosfera. In fiecare zi am mancat intr-un loc nou, si fiecare a avut ceva special – la Casa Hermania am mancat cea mai buna supa de chimen, iar la Max cele mai gustoase paste, dar aici am simtit o energie aparte. Trebuie sa vii si tu!

Laurențiu Midvichi - Metamorfoză (detaliu)

Events

Interview

Laurențiu Midvichi – Grădina plăcerilor tale (detaliu) | acryl/pânză 114 x 146 cm

Eugen Ilina – Suciri | bronz

Laurențiu Midvichi – Vida Hod Neyck (detaliu) | acryl/pânză 120 x 250 cm

Pe masură ce trece timpul, încep să înțeleg de ce consecvența e mai prețioasă decât talentul: din consecvență înveți mai multe decât din talent. Iar viața este un maraton, nu un sprint. Așa că nu voi începe prin înșiruirea premiilor sau numărul expozițiilor, ci am să descriu tărâmul cu povestitori făuritori și fiare sălbatice care a luat naștere în spațiul Galeriei Artelor de la Cercul Militar, odată cu expoziția “Imago”.

Am intrat în galerie și vocea lui Eugen Ilina se auzea domol, arhetipal. Mă simțeam copleșită, fără să pot lega cuvintele în fraze. Lucrările au monumentalitate și îmi vorbesc despre cele mai străvechi mituri, de la Adam și Eva, peridexion, creștinare, până la contemporaneitatea cu plăcerile și diavolii săi.

Imi pregătisem câteva întrebări și mă simțeam ca un jurnalist fără cuvintele potrivite în buzunar. Bineînțeles că și eu m-am gândit la întrebări de tipul “În cât timp realizezi o lucrare de dimensiunea x pe y”? Și înțeleg de ce se pun astfel de întrebări: fie ești un artist la început de drum și ai nevoie să calculezi cât timp trebuie să aloci unei capodopere, fie ești un om care nu are treabă cu arta și ai nevoie de statistici. În orice caz, eu evit cifrele, iar Laurențiu a subliniat: “Ceea ce vezi în galerie e doar produsul finit. E ca și cum ai merge la un concert: calitatea reprezentației spune multe despre orele petrecute în studio, la repetiții. Iar pentru mine, o lucrare trebuie să exprime emoție. Dacă pictura mea nu este precum o piesă Radiohead, încerc să o cercetez cu un ochi mai critic”.

Laurențiu Midvichi – Solaris.Ultimul om | ulei/pânză 100 x 120 cm

Laurențiu Midvichi – Ciulinii de pe drum | ulei/pânză, 100 x 140 cm

“Procesul creativ începe cu note muzicale în surdină”, spune Laurențiu Midvichi. “Muza este de fapt o atmosferă care își trage izvoarele din sunete și cuvinte. Cand lucram în graphic design, orele de după serviciu mi le petreceam în atelier, chiar dacă aveam sau nu inspirație. A fost dificil, dar lucrările din acea perioadă transmit o vibrație aparte. Fiecare lucrare «o cheamă» pe cealaltă; tema este deja în mintea artistului și subiectul e lăsat «să dospească» înainte de a fi transpus pe pânză. Când pictez, mă descopăr pe mine însumi.”

Ai fost vreodată într-un bazar turcesc? Ei bine, după ce ești servit cu tradiționalul ceai, te încearcă un sentiment de vinovăție că nu poți pleca din magazin fără un mărunțiș. Însă când Laurențiu Midvichi mi-a spus că nu are în minte cuvântul “comercial” atunci când realizează o lucrare, a început imediat să mă ademenească gândul că îmi trebuie “Metamorfoză” în living, ca să mă contemplu în fiecare dimineață, în labirinturile și devenirile sale. Experiențele sunt diametral opuse, dar încerc să fiu atentă la gândurile primare. Cum să fii onest și singular, fără să te cunoști? Și evident, nu vorbim de valori, ci de actul în sine de a cumpăra, de emoția pe care începi să o simți față de obiectul achiziționat, de legătura care se creeaza între tine și energia ce transcende dincolo de structură.

Laurențiu Midvichi – Metamorfoză (detaliu)

Laurențiu Midvichi – Noi, creaturile | ulei/pânză, 140 x 100 cm

Eugen Ilina – Peridexion | ulei/pânză, 130 x 100 cm

Eugen Ilina – Imago | instalație/ceramică

“Lucrarea asta? Aici este Adam îngropat în păcate. Simplu! Dar vino să-ți povestesc despre «Peridexion», aici este esența”, spune Eugen Ilina. “Copacul acesta face fructe din ambrozia lui Bachus. Păsările care se înfruptă din acest copac sunt așteptate cu răbdare la rădăcinile acestuia de către balauri – și…uită-te la membrele superioare – tot mâini. În centru avem motivul sacrificiului, iar aici, bufnița, simbol al ințelepciunii, își apară cei doi pui…”

După această trimitere către surse latine, mi-am dat seama cât este de necesară prezența artistului în galerie, conducând privitorii pe acest drum inițiatic de demistificare a vieții. Înainte de a mă desprinde de acest tărâm, am stat la masa făuritorilor, într-un dialog cald și deschis, petrecând astfel cea mai minunată după-amiază din săptămână. Nu uita, expoziția este deschisă până pe 30 noiembrie!

Thoughts

Rhythm

Lucrurile se innoada si se deznoada la fel de usor. Cam asta simt daca m-ai intreba. Simt ca cineva sta in umbra, cineva te arunca spre lumina. Mereu aceasta dualitate, niciodata sentimentul pur… Viata in Bucuresti curge cu un alt ritm decat in provincie. Cu toata linistea padurii, si tot auzi presiunea efervescenta a capitalei. Iar zumzetul asta parca iti povesteste doar lucruri banale, dar e suficient de asurzitor incat sa nu poti patrunde dincolo de superficial. Ma caut pe mine, in autenticitatea mea. Dar n-am sa ma gasesc pana nu incetez a ma cauta in ceilalti.

Cred ca de fapt am inceput cu finalul. Fiindca asta este ce mi-a ramas in cap dupa conferinta – nevoia de autentic.

Bucurestiul si-a deschis portile de noiembrie cu multe evenimente interesante. Primul a fost Creativo, in cadrul caruia s-au tinut la ARCUB conferinte si workshopuri legate de moda – de la design, la croitorie, drapaj, cusut, broderie, blogging, vlogging, pana la finantare. Florin Dobre tocmai iesea din cladire cand am ajuns. E atat de usor sa intorci capul dupa el – cu barba lui perfecta si pantaloni visinii la dunga, asortati cu pantofii – e imposibil sa nu-l recunosti.

Am intrat in sala. Nu cunosteam nici pe moderator, Ines Turturica, nici pe oaspeti. Uite o modalitate de a fi in atentia publicului, de a dobandi followers. Fiindca cuvantul asta e pe buzele tuturor.

Mi-a placut mult de Andrei Vulpescu si Oana Tache. Poate nu e Vulpescu un barbat frumos dupa standardul Ken, dar are carisma. Solid, imbracat in negru de sus pana jos, purtand baggy pants. La 41 de ani. Mi s-a parut un contrast amuzant, iarasi aceeasi dualitate de care vorbeam. Da, pe mine ma ajuta analiza asta, fiindca am nevoie sa stiu cum ma raportez la ceilalti. Incearca sa vizualizezi: un tip masiv, tuns militareste, cearcane, imbracat in negru, baggy pants, care pe al sau blog vorbeste despre relationships, happiness, fulfillment, achievements. Dar articolul asta vestimentar, mie imi spune “abordabil”.

“Sa nu fii oaie”. Bineinteles ca m-am simtit o oaie prin simplul fapt ca ma aflam in public. Dar daca privesti povestea dintr-un alt unghi, as spune ca m-am dus fiindca vroiam sa aud repetandu-se anumite concepte in care ma regasesc. Iau evenimentele de acest gen ca pe un memento – chiar daca nu realizez actiunea, simplul fapt ca il citesc imi tine mintea ocupata cu acelasi obiectiv.

Cum sa ai succes in viata? – incepuse Vulpescu sa citeze doi oameni scoliti de la Stanford – 1. sa fii curios, 2. sa vorbesti cu cineva, 3. sa incerci chestii.

Oana a inceput cu “de la cinci ani sunt in PRO TV” si intr-adevar pe tot parcursul conferintei am citit dezinvoltura specifica omului printre oameni si fermitate. M-am tot intrebat din ce material e facuta bluza – rochie pe care o poarta. Spre sfarsit, cand se puneau liber intrebari din public (fara a mai incarca prin aplicatie), a urcat treptele si i-a intins microfonul sau persoanei care vroia sa adreseze intrebarea (m-am simtit ca intr-o emisiune). Atunci mi-am dat seama ca era confectionata din piele. Deci bruneta cu buze si unghii rosii, un singur cercel lung, ca un fir argintiu din urechea stanga, bluza – rochie alba, din piele, leggings negri si pantofi – adidasi sclipitori. Imi place cum suna texturile astea laolalta!

Nu in cele din urma as vrea sa spun despre Silvia Postolatiev, ale carei cuvinte mi-au mers la inima: “Gata cu frica de penibil!”.

Photo by Lukas / Pexels

Alexandra Lavrente

Author Archives: Alexandra

Crăciun pe rit vechi

Happy New Year

Holiday gourmet

Interview

Rhythm