Forever autumn

Prin Septembrie am descoperit pe lângă Cișmigiu librăria Humanitas. Am intrat să bem un ceai fierbinte și să ne potolim setea cu niște cărți frumoase. Am sos din raft un album de Paul Cezanne, ceva despre Hygge și cartea lui Horațiu Mălăele, pe care am răsfoit-o cu mare încântare.

Și apoi am mâncat ceva bun la Finca, fiindcă nu se poate hrăni sufletul cu artă pe stomacul gol.

Toamnă blândă, cu raze colorate printre ramuri, cu ceai de rooibos îndulcit cu lapte… Parcă toamna asta are culorile interioarelor lui Luke Edward Hall și nu-ți trebuie nimic mai mult decât un fotoliu confortabil lângă fereastră și o carte bună. Așa că mi-am făcut provizii – de la bibliotecă am luat: “Ignoranța” de Milan Kundera, “O mie de cocori” de Yasunari Kawabata, “Mătușa Julia și condeierul” de Mario Vargas Llosa, iar din librărie am luat primele două volume scrise de Karl Ove Knausgard.

Am început cu “O mie de cocori” fiindcă mă gândisem la ea de multă vreme și încă nu-mi trecuse prin mână. Mi s-a părut o poveste a interioarelor japoneze. Simplitatea mă chema să devin un invitat al lecțiilor de ceai, ținute de Chikako, să admir “tokonoma” (nișă decorativă în camera de primire japoneză, cu tablou și aranjament floral) și “kakemono” (tablou executat pe o fâșie îngustă și lungă de mătase sau hârtie, care se atârnă de obicei în tokonoma), înainte de a face cunoștință cu protejatul ei, Kikuji. Povestea sa e cam așa: tatăl protagonistului moare și este invitat de Chikako la o ceremonie a ceaiului pentru a-i prezenta o fată frumoasă, de familie bună, pe Inamura Yukiko, cu care nădăjduiește să-l însoare. La această întâlnire ajunge neinvitată și doamna Ota, amanta tatălui său, împreună cu fiica să, Fumiko. Pe fundalul dezaprobării și al invidiei domnișoarei Chikako, Kikuji are o relație cu doamna Ota, retrăind astfel momente din viața tatălui său. După ce aceasta se sinucide, rămâne prins între frumoasa ce purta furoshiki (țesătură pătrată ce servește ca fular sau pentru învelirea obiectelor pe care cineva le are în mâna) cu senbazuru (cocor) – Yukiko și domnișoara Ota, a cărei voluptate și gingășie îi amintește de mama acesteia, doamna Ota. Cartea se încheie cum deși Kikuji alege să rămână lângă Fumiko, aceasta se sinucide la rândul ei.

Un pasaj care m-a pus pe gânduri este acest fragment: “Kikuji, rămas singur, avea impresia că i se ridică o perdea de pe gândurile ce-l frământau.

– Să ușurezi povara morților…da, i se părea că acum înțelege ce înseamnă asta… A te chinui, din pricina lor, e că și cum i-ai jigni. Un rău pe care li-l faci fără să vrei! Morții nu le fac morală celor vii; ei nu le mai cer acestora să le aplice categoriile lor morale… ”.

Thoughts

Perfect storm

Cum altfel să începi a scrie decât verificându-ți conturile de Facebook și Instagram?! Se știe, nu există sursă mai mare de inspirație decât sorbind din fericirea altora. Rețeta cu rezultate garantate – pentru un boost de energie și optimism: urmărește știrile, verifică starea ierbii din grădina vecinului și capra printre scândurile gardului.

Nu, nimeni nu este mereu fericit, nimeni nu este mereu destrămat, dar indiferent de ce notă ai luat la Matematică, sau ce mărire de salariu n-ai primit, rămâi în miezul tău de nucă. Fericirea este o himeră a fântânii tinereții veșnice. Într-un moment de divină inspirație ajungi la momentul în care chiar dacă întorci capul după un Mustang, nu mai ești impresionat de caroserie.

Astăzi la curs: “Da-mi să fac ceva în Photoshop și îți fac orice!” Sigur, dude! Noroc că suntem la curs de After Effects și nu trebuie chiar să demonstrezi. Sau “Eu folosesc Firefox; nu vreau să știe Chrome informații despre mine”. Mâine la servici: “Ah, abia aștept să se inventeze angajatul-robot! Aș fi primul care cumpără!” Mda, sunt sigură că lumea cu angajați-model vine cu costuri infime…

Eu zic: ferește-te de omul acela care începe propoziția cu “Eu n-am făcut niciodată…” și termină cu ceva neplăcut despre alții, fiindcă exact acel om ai în față.

Ne fură internetul unicitatea, cunoscându-ne profilul de pe Facebook și ce tip de pizza comandăm de la Jerry’s. Păi atunci poate omul ar trebui să se întrebe ce îl face special și să sape mai adânc decât “professional Netflix watcher”.

Ce ușor să spui “eu sunt perfecționist”! Aș întreba: cu tine, sau cu munca altcuiva? Fiindcă este o diferență majoră între a găsi diacriticile lipsă și a scrie cartea propriu-zis. Se adjudecă prea ușor “este o mizerie!”. Poate așa s-a ajuns la criza de personal de astăzi?

Theatre Night

Memoria Apei

Vineri am avut întâlnire cu Teatrul Național. Întrebându-mă cum aș descrie piesa, aș spune că atunci când mă ridic de pe scaun, am în inimă convingerea că au mai rămas comori în țară. Și aș aplauda până mi-aș istovi mâinile, mulțumind pentru acele minute de bucurie și fascinație. Cred că sunt puține lucrurile care mă entuziasmează, desenenandu-mi încântare deplină pe chip, de la o ureche la alta, iar teatrul este unul dintre ele. Așteptam cu nerăbdare deschiderea stagiunii și după numărul de doamne elegante, care așteptau la intrare, se pare că a fost o vară lungă.

Apa e un miracol…atât de aproape, încât și-a uzat superputerile. Îți mai aduci aminte de Masaru Emoto? Da, și eu mă gândesc la el, în special când folosesc o cantitate enormă de detergent ca să spăl vasele…

Însă de fapt ar trebui să-mi indrept atenția către apa pe care o beau și la gândurile cu care îmi hrănesc mintea. Mai cu seamă la cât de mult înseamnă un cuvânt spus din adâncul ființei la momentul potrivit. Cât de simplu ar putea fi astfel navigatul în tumultul vieții… Există oare medicament mai eficace decât “îmi pare rău”, “mulțumesc” sau “te iubesc” de la omul care trebuie?

Despre ce este vorba? Pe scurt, trei surori se întâlnesc la înmormântarea mamei, moment în care fiecare își reconstruiește relația, parte din amintire, parte din realitate, cu cea care se află acum între două lumi. Fiecare dintre ele, o altă fațetă a afecțiunii și a atenției materne, o altfel de imagine. Te uiți la piesă asta de teatru și te ragăsești în multe aspecte. Îți deschide din nou fereastra aceea prin care înțelegi cât de asemănători suntem, cât de aproape sunt tiparele și ideea că omul este același de mii de ani. Da, a evoluat tehnologia, da, a curs Istoria, dar dedesubt sunt aceleași instincte.

Dacă apa are memorie, noi suntem noi, dar și o parte din strămoșii noștri, așa cum copiii noștri vor fi o parte din noi. Mereu se gândește omul că lucrurile sunt conectate între ele, dar este copleșitor să-ți imaginezi, fiindcă oricum nu poți să înțelegi, în ce măsură.

Mai este despre relația mamă-copil și în special mama-fiică, despre cum uneori primează instinctul femeilor în a proteja mai întâi bărbatul și apoi copilul. Și acum că stau să mă gândesc la toate acele detalii – să meargă repede la copil, să-i aline colicii, că să nu-l deranjeze pe el din somn, să-i pună lui mâncarea mai bună, să nu-l trezească dimineața să ducă copii la școală cu mașina în bezna iernii, iar copiii în cele din urmă să se tânguiască și să-l sărute fiindcă face un asemenea sacrificiu… Sau să nu îi spună că fiica lui cea mare, în clasa a XI-a de liceu, cu o carieră strălucită în față, este însărcinată în luna a treia, că să nu îl supere pe el. Pe El… Și cu toate astea, El oricum era implicat într-o altă relație…

Mai e despre reproșul adus părinților, când de fapt, niciuna dintre ele nu era părinte și în final despre acceptare, fiindcă timpul oricum s-a scurs.

Foarte frumoasa și talentata Raluca Aprodu, fata cea mică a Violetei, care iese imediat în evidență prin tricoul cu Guns N’ Roses, adică contrastul dintre generații. Mi-a plăcut mult intrepretarea Nataliei Călin, dar și a lui Andrei Finți și Vitalie Bichir. O poveste care te răscolește, tragică și comică în același timp.

Photo by Irina Iriser / Pexels

Thoughts

Peaceful

Cu ce mă îmbrac, eu cu ce mă îmbrac..?! Ți-am zis că trebuie să scoți din dulap toți pantalonii ăștia! Ai zis că faci niște rochii, că te îmbraci “like a living art”..! Ok, bine, data viitoare, dar acum hai să ne îmbrăcăm cu tricoul ăsta, teneșii ăia albi și să mergem. Parcă mă pregăteam de întâlnire și nu găseam “the it” outfit, cam asta se petrecea în mintea mea obosită de standarde.

Am ajuns la Institutul Cervantes. Așa sunt eu – într-o perioada de constrângere, nu vreau decât să sorb un pic de artă. Când am toată libertatea din lume, zboară muza să chinuie pe altcineva (dramatizare)… De câte ori am trecut pe lângă clădirea asta, în drum spre Cișmigiu și n-am intrat niciodată. Dar astăzi sunt aici și am intrat să văd “Los ojos del camino”.

Oameni obișnuiți în sală – am văzut niște bluze brodate, cineva filma – așa că mi-am adâncit privirea în telefon, dar în cele din urmă mintea mi s-a liniștit și a început filmul. Peisaje de o frumusețe lină din Anzii Cordilieri ai Americii de Sud, probabil vechi de milenii, niște martori ai Creației. Pleacă din sală câțiva oameni, e clar că nu au venit pentru mesajul ăsta; îmi întorc din nou privirea gânditoare către proiecție.

“Cum să spui că pietrele nu au inimă – păi altfel cum ar mai crește mușchiul ăsta mătăsos?” – cam asta a fost una dintre ideile care m-au coborât în atmosfera filmului. Pentru mine filmul este despre recunoștință și respectul față de Divinitate, dar în special față de Natură, despre personificarea pietrelor și a râurilor dar nu pentru a naște o religie animistă, ci pentru a intra în dialog cu Eternul. Dacă orbești în fața miracolului, nu e normal să te întrebi, ros de incertitudini, de ce trăiești pe lumea asta?

M-am ridicat de pe scaun cu inima plecată pe tărâmuri stâncoase, vârfuri impresurate de cețuri și ape limpezi. N-aș putea să rostesc prea mult, fiindcă mi s-a părut un documentar care trebuie văzut și simțit.

În drum spre metrou am intrat într-un anticariat. Caut de ceva vreme două cărți: “Luna în creștere” de Tagore și “Basme” de Eminescu. Merg la “T” pentru Literatură străină, găsesc ceva de Tagore, dar nu ceea ce căutam. Merg la casă să întreb.

– Da, avem “Luna în Creștere”; este la “T”, la “Literatură străină”, costă 9 lei.

– Ok, o cumpăr, zic eu dându-mi ghiozdanul jos, ca să caut portofelul.

– Este la litera “T” pentru Literatură străină. Îmi dă domnișoara de înțeles că trebuie să o caut personal, dacă vreau să o cumpăr.

Încep să devin frustrată, merg din nou să caut și parcă nu mai simt locul lin al inimii și efectul Anzilor Cordilieri se estompează. Am în față un dulap cu o idee mai înalt decât mine, iau fiecare carte la rând, știu cum arată coperta, dar nu, cartea nu este. Ies din magazin dezamăgită și domnișoara fumează în fața magazinului, cu colegul ei.

Ajung la semafor. E roșu. Durează mult semaforul ăsta. Îmi trece prin minte că nu m-am străduit îndeajuns și merg din nou în magazin să caut cartea. Merg mai întâi spre rafturi și în sfârșit, descurajată, merg către domnișoară să îi cer ajutorul.

– Sunt singură pe tură și nu pot să las casa nesupravegheată.

Am simțit cum mi se încălzește sângele în creier, dar am găsit tonul și zâmbetul cel mai drăguț spunând “Mulțumesc”. Mi-am dat seama că atunci când nu se poate, nu se poate, chiar dacă aduni toată bună voința din Univers.

Ajungând din nou la semafor mi-am amintit pentru o fracțiune de secundă cum am trecut pe lângă ea când a ieșit din magazin să fumeze, lăsând bineînțeles casa nesupravegheată. Am zâmbit în sinea mea și am mers mai departe. Zicea în documentar că oamenii sunt “altfel” în funcție de climă – oamenii care stau mai la poalele munților, au mâncare mai îmbelșugată și sunt mai deschiși, pentru oamenii care locuiesc pe creste, mâncarea este mai greu de găsit și sunt mai haini… Oare cum sunt oamenii de la oraș, care aruncă pâinea care s-a învechit? Oamenii de oraș, nemulțumiți de joburile pe care le au, stând (peste) opt ore paralizați în scaunul de birou, frustrați și adesea neapreciati pentru energia pe care o aduc ofrandă, păcăliți (câteodată) de insomniacul “not good enough” ?

Dar nici eu nu am trup pentru muncile câmpului.

Mai mult decât orice, documentarul este despre drumul și rostul fiecăruia, despre muntele care te cheamă spre a-ți împărtăși din înțelepciunea lui și despre plăsmuirile cu trup de sirenă care te cheamă înapoi. De ce au slăbiciunile, încercările și ispitele trup de femeie? Nu știu. De ce n-au trup de diavol, cu picioare păroase și cuvinte mieroase, dar gândindu-mă mai bine, încep să-i dau Istoriei dreptate. Parcă și eu aș îmbrățișa mai degrabă niște forme voluptoase, cu piele de lapte și aș mângâia gene lungi și par mătăsos dacât un taifas cu creaturi hâde. Poate femeia este de fapt odă frumuseții, fiindcă auzi mai rar femei care au ținut războaie pentru bărbați virili.

Dar filmul e de văzut și poți să citești mai multe aici. Vizionare plăcută!

Travel

Madrid

Un bagaj de mână; asta e tot ce am nevoie. Periuță electrică, pașaport, telefon și niște bani – chiar mai puțini decât am preconizat – ca să fiu gata. Rezervare pe airbnb, bilete pentru Reina Sofia, Prado și Thyssen-Bornemisza cumpărate online și vreme bună.

Torsul motoarelor se auzea în dreapta noastră și albastrul celestial se întindea în jur, apoi am intrat într-un halou de nori și m-am simțit ca și cum avionul și-a schimbat traiectoria și ne purta acum pe un tărâm de poveste. Dar nu o poveste cu Harap-Albi, ci una cu autostrăzi adevărate, clădiri istorice îngrijite, străzi pavate frumos, metrou deschis până dimineața și șoferi care lasă pietonii să traverseze regulamentar, fără să tureze motorul.

Ne-am cazat, plăcut surprinși de atmosfera parfumată a locului, curățenia impecabilă și atenția cu care erau aranjate detaliile. Serile le-am petrecut epuizați pe canapea, urmărind un fel de Investigation Discovery în español.

Dimineața se aud cocoșii în București, apoi începe să se umple camera de aroma cafelei; jazz se aude în fundal. Așa sunt diminețile noastre. E lesne de spus că nu sunt o persoană matinală, fiindcă chiar dacă mă trezesc devreme, ritualul ăsta de cafea cu lapte durează cel puțin o oră. Și în prima zi, după ce am aterizat, încercând să facem maratonul obiectivelor turistice, ne-am trezit dormind pe băncile de piatră din Retiro. Așa că sâmbătă am luat lucrurile încet, bucurându-ne pur și simplu de timpul petrecut împreună.

Pornim pe jos. Începem cu Puente de Toledo, Piramides, Puerta de Toledo, Iglesia de San Isidro, trecem pe la Mercado de San Miguel pentru prânz și desert. E aglomerat, dar merită așteptarea pentru locuri la masă. De la jambon până la stridii, pizza pregătită de italieni și toate sortimentele de brânzeturi, aici găsești totul proaspăt. O piață cu delicatese, acoperind două șiruri de standuri, forfotind de străini portughezi, italieni, francezi și nemți; o clădire contemporană din sticlă și grinzi metalice în inima unui centru vechi. Nu poți să nu admiri contrastul arhitectural, fiindcă deși pare a se pune vechiul și noul laolaltă, oriunde am fost, centru istoric sau cartiere mărginașe, nu am văzut clădiri scorojite sau degradate.

Ajungem la Muzeul de Artă Contemporană Reina Sofia, unde nu se fac poze la colecția permanentă, dar se pare că toată lumea vrea o bucățică din Visage du Grand Masturbateur, astfel că nu pleacă nimeni acasă fără o imagine făcută pe furiș cu telefonul. Luăm prânzul pe la orele 16 iar cina în La Tragantua, un loc pentru care refrenul acela cu “esențe tari în sticluțe mici” se pliază foarte bine.

Seara îl prindem pe Mario Vargas Llosa la un churros con chocolate la San Gines și ne bucurăm de luminile de noapte ale Madridului – fiindcă metroul circulă până la două dimineața și vine din cel mult cinci în cinci minute.

Duminică dimineață ne dăm seama că am uitat pasta de dinți. Cum se zice “pastă de dinți” în spaniolă, fără google translate…? Fiindcă nu am luat telefonul cu mine – și nu e “dentifricio” ca în italiană, iar vânzătorul la buticul din colț este chinez…

Luăm micul dejun la Panaria din Atocha și pornim spre Prado. Nici aici nu se fac poze, așa că va trebui să mă mulțumesc cu planul clădirii… Dar locul este IMENS și mi s-a părut că ai nevoie de mai multe zile că să admiri fiecare lucrare și să asculți audioghidiul sau să consulți aplicația, ca să pleci acasă cu ceva mai mult decât privitul. Am stat până s-a închis, undeva pe la șapte. Seara ne-am dus spre El Sur. Nu erau locuri când am ajuns, dar în Madrid se zice “Hola” la intrare și se așează la bar. Localurile arată în general că niște bodegi, dar mâncarea este divină. Am comandat pulpo a la plancha și a fost cea mai bună caracatița cu cartofi pe care am gustat-o vreodată! Iar sangria a ajuns până în călcâi…

Luni iarăși am pornit pe jos spre Thyssen Bornemisza. Cum e gratuit, am păstrat biletul pentru mâine, astfel că în prima zi am văzut Louis Vuitton Time Capsule și al doilea etaj al expoziției permanente. Deși muzeul găzduiește lucrări importante de Picasso, El Greco, Zurbaran, Gaugain, Van Gogh, Renoir, Degas, Monet și alți impresioniști, aici se fac poze, așa că am profitat din plin.

Ce impresii mi-au rămas?

1. Ne plimbam prin Plaza Mayor și am intrat într-un magazin chinezesc. În tip ce noi ne uitam după genți, vânzătorul cânta împreună cu casetofonul muzică tradițională la guqin. M-a întristat chestia asta… Fiindcă în timp ce ne mirăm că un asiatic nu se împotmolește de birocrația, limba sau cutumele unei țări pentru a-și deschide un magazin, gândul de fapt îi este tot acasă. Eu simțeam că m-aș putea integra, chiar dacă atunci când vroiam să rostesc ceva, mi se încurcau în minte italiana cu spaniola. Paradoxal, când m-am întors în România, mi s-a părut foarte ciudat să aud vorbindu-se românește pe stradă. Mintea mea încă citea regulile de bună conduită din metrou – “mochila” (rucsac) se ține pe jos, spre a fluidiza traficul.

2. Orașul este imens. Nu ne-am plimbat decât până la periferia zonei centrale, dar clădirile arătau impecabil.

3. Eram răcită când am plecat din Otopeni, iar când am aterizat în Barajas erau opt grade. Nu ne-am dat seama cât de mult munții din împrejurimi influențează clima, astfel că diminețile erau răcoroase iar după-amiezile tocmai bune de purtat tricou. Cert este că farmaciile sunt mai rare, le găsești numai pe hartă. În schimb în România sunt peste tot. Și asta spune ceva, nu? Cert este că m-am întors mai bine, fără niciun fel de medicament. Dar odată ce m-am întors, m-am simțit expusă la același mediu: în trenul dinspre București spre Galați, două femei – una pe la vreo cincizeci și cinci, cealaltă pe la șaptezeci și cinci – trei ore jumate ( fiindcă în trei ore jumate se parcurg 228 de kilometri, iar cea în vârstă a coborât la Brăila. Apropo, cu avionul din București spre Madrid sunt tot atâtea ore, chiar mai puțin ) au vorbit exclusiv despre operații, înmormântări, cancer, admițând cu o oarecare superioritate că iau câte treizeci de pastile pe zi… Am încercat să mă mut de mai multe ori; abia la Buzău am reușit.

4. Din aeroport ajungi foarte ușor în centru cu metroul. Totul este foarte bine semnalizat; nu ai cum să te rătăcești.

5. Dove cumpărat din Madrid chiar are 1/4 cremă hidratantă.

6. Nu mi s-a părut că oamenii debordau de fericire – mulți sud-americani în metrou – dar se simțea din felul în care lucrurile arătau ca întreg, că treburile stau altfel decât în România. Nu am prea văzut mașini scumpe sau haine de firmă, dar oamenii se îmbrăcau cu gust. Cât este de important să fii conștient cu ce te îmbraci, nu doar să arunci o maletă și colanți! Treaba asta și eu o uit uneori; doar de-asta mi-am tăiat părul, ca să am mai puțin de lucru, nu ca să mă întreb dimineața dacă prind părul în veșnicul coc sau îl întind cu placa…

7. Tot impresia de “benessere” pe care am simțit-o și la Roma. Seara localurile sunt pline, dar nu este ideea de a comanda șapte feluri de mâncare și a sta câteva ore la masă, dimpotrivă. Mergi în La Rollerie, iei două Mahou cu patatas, intri în Museo del jamon și iei un bocadillo, te plimbi un pic prin Retiro și la sfârșit închei cu chocolate y churros care se găsește peste tot. Madrid, “te ves muy bien” – cum zice Maluma…sigur mai venim!

Alexandra Lavrente

Author Archives: Alexandra

Forever autumn

Perfect storm

Memoria Apei

Peaceful

Madrid