Vineri am avut întâlnire cu Teatrul Național. Întrebându-mă cum aș descrie piesa, aș spune că atunci când mă ridic de pe scaun, am în inimă convingerea că au mai rămas comori în țară. Și aș aplauda până mi-aș istovi mâinile, mulțumind pentru acele minute de bucurie și fascinație. Cred că sunt puține lucrurile care mă entuziasmează, desenenandu-mi încântare deplină pe chip, de la o ureche la alta, iar teatrul este unul dintre ele. Așteptam cu nerăbdare deschiderea stagiunii și după numărul de doamne elegante, care așteptau la intrare, se pare că a fost o vară lungă.

Apa e un miracol…atât de aproape, încât și-a uzat superputerile. Îți mai aduci aminte de Masaru Emoto? Da, și eu mă gândesc la el, în special când folosesc o cantitate enormă de detergent ca să spăl vasele…

Însă de fapt ar trebui să-mi indrept atenția către apa pe care o beau și la gândurile cu care îmi hrănesc mintea. Mai cu seamă la cât de mult înseamnă un cuvânt spus din adâncul ființei la momentul potrivit. Cât de simplu ar putea fi astfel navigatul în tumultul vieții… Există oare medicament mai eficace decât “îmi pare rău”, “mulțumesc” sau “te iubesc” de la omul care trebuie?

Despre ce este vorba? Pe scurt, trei surori se întâlnesc la înmormântarea mamei, moment în care fiecare își reconstruiește relația, parte din amintire, parte din realitate, cu cea care se află acum între două lumi. Fiecare dintre ele, o altă fațetă a afecțiunii și a atenției materne, o altfel de imagine. Te uiți la piesă asta de teatru și te ragăsești în multe aspecte. Îți deschide din nou fereastra aceea prin care înțelegi cât de asemănători suntem, cât de aproape sunt tiparele și ideea că omul este același de mii de ani. Da, a evoluat tehnologia, da, a curs Istoria, dar dedesubt sunt aceleași instincte.

Dacă apa are memorie, noi suntem noi, dar și o parte din strămoșii noștri, așa cum copiii noștri vor fi o parte din noi. Mereu se gândește omul că lucrurile sunt conectate între ele, dar este copleșitor să-ți imaginezi, fiindcă oricum nu poți să înțelegi, în ce măsură.

Mai este despre relația mamă-copil și în special mama-fiică, despre cum uneori primează instinctul femeilor în a proteja mai întâi bărbatul și apoi copilul. Și acum că stau să mă gândesc la toate acele detalii – să meargă repede la copil, să-i aline colicii, că să nu-l deranjeze pe el din somn, să-i pună lui mâncarea mai bună, să nu-l trezească dimineața să ducă copii la școală cu mașina în bezna iernii, iar copiii în cele din urmă să se tânguiască și să-l sărute fiindcă face un asemenea sacrificiu… Sau să nu îi spună că fiica lui cea mare, în clasa a XI-a de liceu, cu o carieră strălucită în față, este însărcinată în luna a treia, că să nu îl supere pe el. Pe El… Și cu toate astea, El oricum era implicat într-o altă relație…

Mai e despre reproșul adus părinților, când de fapt, niciuna dintre ele nu era părinte și în final despre acceptare, fiindcă timpul oricum s-a scurs.

Foarte frumoasa și talentata Raluca Aprodu, fata cea mică a Violetei, care iese imediat în evidență prin tricoul cu Guns N’ Roses, adică contrastul dintre generații. Mi-a plăcut mult intrepretarea Nataliei Călin, dar și a lui Andrei Finți și Vitalie Bichir. O poveste care te răscolește, tragică și comică în același timp.

Photo by Irina Iriser / Pexels