Cu ce mă îmbrac, eu cu ce mă îmbrac..?! Ți-am zis că trebuie să scoți din dulap toți pantalonii ăștia! Ai zis că faci niște rochii, că te îmbraci “like a living art”..! Ok, bine, data viitoare, dar acum hai să ne îmbrăcăm cu tricoul ăsta, teneșii ăia albi și să mergem. Parcă mă pregăteam de întâlnire și nu găseam “the it” outfit, cam asta se petrecea în mintea mea obosită de standarde.

Am ajuns la Institutul Cervantes. Așa sunt eu – într-o perioada de constrângere, nu vreau decât să sorb un pic de artă. Când am toată libertatea din lume, zboară muza să chinuie pe altcineva (dramatizare)… De câte ori am trecut pe lângă clădirea asta, în drum spre Cișmigiu și n-am intrat niciodată. Dar astăzi sunt aici și am intrat să văd “Los ojos del camino”.

Oameni obișnuiți în sală – am văzut niște bluze brodate, cineva filma – așa că mi-am adâncit privirea în telefon, dar în cele din urmă mintea mi s-a liniștit și a început filmul. Peisaje de o frumusețe lină din Anzii Cordilieri ai Americii de Sud, probabil vechi de milenii, niște martori ai Creației. Pleacă din sală câțiva oameni, e clar că nu au venit pentru mesajul ăsta; îmi întorc din nou privirea gânditoare către proiecție.

“Cum să spui că pietrele nu au inimă – păi altfel cum ar mai crește mușchiul ăsta mătăsos?” – cam asta a fost una dintre ideile care m-au coborât în atmosfera filmului. Pentru mine filmul este despre recunoștință și respectul față de Divinitate, dar în special față de Natură, despre personificarea pietrelor și a râurilor dar nu pentru a naște o religie animistă, ci pentru a intra în dialog cu Eternul. Dacă orbești în fața miracolului, nu e normal să te întrebi, ros de incertitudini, de ce trăiești pe lumea asta?

M-am ridicat de pe scaun cu inima plecată pe tărâmuri stâncoase, vârfuri impresurate de cețuri și ape limpezi. N-aș putea să rostesc prea mult, fiindcă mi s-a părut un documentar care trebuie văzut și simțit.

În drum spre metrou am intrat într-un anticariat. Caut de ceva vreme două cărți: “Luna în creștere” de Tagore și “Basme” de Eminescu. Merg la “T” pentru Literatură străină, găsesc ceva de Tagore, dar nu ceea ce căutam. Merg la casă să întreb.

– Da, avem “Luna în Creștere”; este la “T”, la “Literatură străină”, costă 9 lei.

– Ok, o cumpăr, zic eu dându-mi ghiozdanul jos, ca să caut portofelul.

– Este la litera “T” pentru Literatură străină. Îmi dă domnișoara de înțeles că trebuie să o caut personal, dacă vreau să o cumpăr.

Încep să devin frustrată, merg din nou să caut și parcă nu mai simt locul lin al inimii și efectul Anzilor Cordilieri se estompează. Am în față un dulap cu o idee mai înalt decât mine, iau fiecare carte la rând, știu cum arată coperta, dar nu, cartea nu este. Ies din magazin dezamăgită și domnișoara fumează în fața magazinului, cu colegul ei.

Ajung la semafor. E roșu. Durează mult semaforul ăsta. Îmi trece prin minte că nu m-am străduit îndeajuns și merg din nou în magazin să caut cartea. Merg mai întâi spre rafturi și în sfârșit, descurajată, merg către domnișoară să îi cer ajutorul.

– Sunt singură pe tură și nu pot să las casa nesupravegheată.

Am simțit cum mi se încălzește sângele în creier, dar am găsit tonul și zâmbetul cel mai drăguț spunând “Mulțumesc”. Mi-am dat seama că atunci când nu se poate, nu se poate, chiar dacă aduni toată bună voința din Univers.

Ajungând din nou la semafor mi-am amintit pentru o fracțiune de secundă cum am trecut pe lângă ea când a ieșit din magazin să fumeze, lăsând bineînțeles casa nesupravegheată. Am zâmbit în sinea mea și am mers mai departe. Zicea în documentar că oamenii sunt “altfel” în funcție de climă – oamenii care stau mai la poalele munților, au mâncare mai îmbelșugată și sunt mai deschiși, pentru oamenii care locuiesc pe creste, mâncarea este mai greu de găsit și sunt mai haini… Oare cum sunt oamenii de la oraș, care aruncă pâinea care s-a învechit? Oamenii de oraș, nemulțumiți de joburile pe care le au, stând (peste) opt ore paralizați în scaunul de birou, frustrați și adesea neapreciati pentru energia pe care o aduc ofrandă, păcăliți (câteodată) de insomniacul “not good enough” ?

Dar nici eu nu am trup pentru muncile câmpului.

Mai mult decât orice, documentarul este despre drumul și rostul fiecăruia, despre muntele care te cheamă spre a-ți împărtăși din înțelepciunea lui și despre plăsmuirile cu trup de sirenă care te cheamă înapoi. De ce au slăbiciunile, încercările și ispitele trup de femeie? Nu știu. De ce n-au trup de diavol, cu picioare păroase și cuvinte mieroase, dar gândindu-mă mai bine, încep să-i dau Istoriei dreptate. Parcă și eu aș îmbrățișa mai degrabă niște forme voluptoase, cu piele de lapte și aș mângâia gene lungi și par mătăsos dacât un taifas cu creaturi hâde. Poate femeia este de fapt odă frumuseții, fiindcă auzi mai rar femei care au ținut războaie pentru bărbați virili.

Dar filmul e de văzut și poți să citești mai multe aici. Vizionare plăcută!