Arborii se aplecau contorsionați de gheață în fiare fantastice. Trenul gonea prin umbrele pădurii, zgâriind ferestrele de ramurile crescute în prisos. Un uliu își desface mantia aripilor, rotindu-și capul iscoditor, ciocul ascuțit profilându-se amenințător în diferite unghiuri.

– Ce cauți aici, la marginea foioaselor, chip de om? Întrebase cu ochii săi egali și rotunzi, ascunzând veșnicia veacurilor.

Mi-am ferit privirea, dar ochii săi mă urmăreau în gând, așa că tulburată i-am deschis și m-am avântat în acel abis de abanos al pupilelor.

– Am venit fiindcă mă mistuia dorul, am spus întinzând mâna spre a-i mângâia penajul mătăsos.

Într-o clipă a zburat, lăsând creanga a se undui sub greutatea evaporată. Devenind transparent, îi simțeam ochii fremătând prin aer ca două săgeți.

– Nu te recunosc. Și află că nu ești bine venită în Regatul de Gheață. Dacă te hotărăști să rămâi oricum, află că viață îți va fi în primejdie, iar spiritele îți vor încerca și mintea, și inima.

– Mă încumet.

Copacii în chip de străjeri s-au dat deoparte și sfioasă am intrat în negura pădurii. Dintr-odată pădurea s-a luminat și vedeam cu coada ochiului vietăți albicioase șerpuind curioase pe lângă scheletele arborilor. Păreau niște pești zburători, cu aripi precum voaluri lungi de borangic, care se mișcau sinuos prin spațiul strâmt al trunchiurilor. Dispăreau dacă incercam să-i observ pe îndelete. Le simțeam prezența corpurilor sidefii și lumina pe care o emanau, dar nu-mi dădeam seama dacă ele mă urmăresc pe mine sau eu pe ele. Țurțuri se desprindeau zgomotos la marginea pădurii vrăjite, pulsând spaimă în mintea mea prinsă de fascinație.

Care este sensul vieții?

Ne naștem pentru a îndeplini obligațiile lumești: un servici – eventual un post de director, o casă – eventual o vilă, și un copil – hei, unde este nepotul acela pe care l-am comandat? Nu contează dacă simți satisfacție la sfârșitul zilei de lucru, nu contează dacă îți iubești soția, nu contează dacă simți bucurie în casă, doar pentru simplul motiv că ești părinte. Ne naștem pentru a muri, fără de fapt să fi trăit. Și astfel existența devine sacrificată în brațele unui viitor incert, o rândunică ce a trăit pentru a-și hrăni puii, care au uitat de grija ei la bătrânețe. De-asta se fac copiii, ca să-ți aline bătrânețile, nu?

Știam un om care vedea satisfacție în note, în recunoaștere, care găsea în Școală o împlinire, fiindcă Acasă nu avea niciuna, chiar dacă mâncarea stătea aburindă pe masa din bucătărie. Acasă trăia lângă un tată absurd despre care știa că venise pentru a umple piedestalul figurii paterne. Un joc al disimulării – ea se juca de-a copilul perfect, ei de-a familia ideală, iar când musafirii își luau hainele din cuier și plecau, se lăsa atmosfera groasă de ură și teamă.

Cover photo by Annika Thierfeld / Pexels

Obișnuiam să cred că inspirația nu pot să mi-o sorb din fericire. Unde ai auzit tu de artiști pe culmile succesului, inspirați de beatitudinea sublimului? Nu, artiștii adevărați sunt chinuiți, neînțeleși, stigmatizați, posedați de pasiuni intense. Iar adolescența mi-a oferit exact aceste lucruri, pe care am avut grijă să le multiplic în mintea mea, dându-le o forță viscerală. Fericirea nu e făcută pentru muritorii de rând. Așa că lucrurile bune care mi se întâmplau, nu păreau decât niște steluțe răzlețe într-un cer negru, vâscos.

De-asta nu pot să uit. Și de fapt, poate nici nu vreau să uit. Ce suntem noi, dacă nu suma amintirilor?

Făceam adesea crize de astm și mergeam la domnul doctor Ierima de la Spitalul de Copii. Soluția era simplă – o săptămână (eu îmi amintesc că erau două, dar ca să nu dramatizez) de Penicilină cu Gentamicină la doisprezece ore. Femeia de serviciu ne făcea injecțiile de noapte, în timp ce ziua saliniza aerul cu miros de clor, spălând cimentul; un miros înțepător, declanșator pentru mine. Simt și acum frica, văzând ușa salonului deschizându-se, fiindcă doamna de serviciu nu avea o mână gentilă.

Nu mai strânge curu’ ăla de fier, că se rupe acu’!…spunea unui copil din patul alăturat, în timp ce primea câte o ciocolată Africana în buzunarele-i largi de halat albastru, cu acel zâmbet sfios care rostește nu e nevoie, dar speră să-i rupă ambalajul și data viitoare.

Trebuia să accepți durerea cu bunăvoință, să o lași să curgă în tine, fără să i te împotrivești; aveam oroare de imaginea acului făcându-și loc în carne. Aveam și eu, ca și ceilalți, vânătăi noduroase, unele peste altele, de nu puteam sta în șezut. Dar toată lumea era drăguță cu mine și mă simțeam iubită. Atunci se găseau și timp, și modalități de a-mi oferi afecțiune. Așa că suferința mi s-a părut întotdeauna un preț corect de plătit pentru incandescența dragostei.

Cover photo by rawpixel.com / Pexels

Scriam în ultimul articol că anul ăsta vreau să trăiesc mai conștient, mai atentă la felul în care îmi cheltui zilele. Nu banii; banii se fac și se desfac, ci Timpul. Se apropia sfârșitul de an și îmi reaminteam stând pe Facebook cam cum am petrecut eu cele 12 luni ale lui 2018. Mă cuprinsese furia și disperarea, tristețea și în final descurajarea că nici în anul ăsta nu am pus mâna pe “the dream job”, casa din Vogue Living sau apariția din revista Forbes. Și chiar dacă am văzut c-am fost sănătoasă, iarna am trecut-o fără antibiotice, primăvară am plecat spre Madrid, vara am petrecut-o la mare, toamna ne-am plimbat pe La Rambla și sunt iubită de omul meu, iar facturile sunt plătite la timp, toate motivele astea nu au fost de-ajuns ca să mă îmblânzească. Atât de penibilă am ajuns.

Și mi-am dat seama că problema este în mine. Chiar dacă știu că fericirea nu este în ultimul model de Pume, înțeleg doar rațional, și le cumpăr oricum. Știu poezia cu “iubește-te pe tine”, “vindecă-te iertând” și “vorba dulce, mult aduce”, dar inima îmi este obosită, prinsă într-un veac de singurătate, fiindcă oricât aș încerca să-mi oblojesc rănile, nu o pot face decât cu adevăruri usturătoare. Ori asta e în contradicție cu vorba dulce. Și este în mine un contrast căruia încerc din răsputeri să-i țin echilibrul. Nu întâmplător mi-a căzut astăzi în mână ultima carte a Petronelei Rotar – Privind înăuntru, pe care am citit-o plângând, dându-mi seama câte emoții am reprimat, cuvinte am înghițit nemestecat de-a lungul anilor. Uite așa a trecut prima săptămâna: cu ikebane și gânduri de terapie intensivă.

Cover photo by Michael Morse / Pexels

Aveam un milion de gânduri și niciunul nu era despre tăcere și meditație. Așa că Sabina a început ședința prin a ne povesti despre călătoriile ei de-a lungul si latul Indiei, despre Ramana Maharshi și Osho, despre oamenii aceia săraci care uneori trăiesc într-o casă de chirpici în mijlocul junglei, care mulțumesc sincer pentru puținul pe care îl au, intemperiile vremii și vizitele tigrilor.

În mine este o poveste de stoic. Cu câțiva ani în urmă m-am bătut în piept înainte de a intra în sala de operație, ca să-mi dau putere, dar și ca să le încurajez pe femeile care se temeau de bisturiu. M-a durut acea bătaie în piept, dar nu am lăsat să răzbată acea suferință, chiar dacă femeile din salon nu se simțeau oricum prea impresionate de pumnii mei. Mi-am imaginat că trebuie să fiu precum pietrele unui râu, dar anii au trecut, temerile au râs de mine din cotlonul lor, iar eu în cele din urmă am obosit să le tot șoptesc să tacă. Trebuie să învățăm a locui împreună, ca doi orfani ce au sărit peste o prăpastie ținându-se de mână.

Vreau să încep prin a mă iubi și a mă accepta cu izbânzile, dar mai ales cu lașitățile. Unde se termină vulnerabilitatea, unde începe încrederea? Unde se termină stima de sine și unde începe abandonarea în grija Tatălui Ceresc?

Înțeleg că am de toate și că nu voi avea niciodată totul. Înțeleg, dar nu pot să pătrund acea seninătate în care accepți și ești acceptat, acea bucurie arhetipală în care omul este în armonie cu Sinele.

“Suntem niște păcătoși”. Da, suntem. Nu și-a omorât Cain fratele mai mic? Din invidie, nimic mai mult. Iar când Dumnezeu l-a întrebat unde este Abel, nu i-a răspuns acesta cu ironie “Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?”. Dacă i-ar fi răspuns: “Da, Doamne, l-am omorât fiindcă am fost invidios, fiindcă ai arătat spre el mai multă bunăvoința decât spre mine”, pedeapsa ar fi fost aceeași? Sau și mai bine, dacă i-ar fi spus lui Dumnezeu: “Doamne, am nevoie de ajutorul Tău fiindcă mă simt cuprins de mânie”, înainte de a-și ucide fratele, cum ar fi curs Istoria?

Da, suntem niște păcătoși, dar avem și Duh Sfânt în același timp. Îmi place să-mi imaginez că Universul, cu galaxiile sale, dar în special cu imensitatea spațiului, este în mine. Nu pot să cuprind imaginea lui Dumnezeu decât în fotografia asta: eu, o planetă ca o nestemată albastră, care în loc să-mi iubesc oceanele și pământurile cu păduri fermecate, am grijă să subțiez stratul de ozon și să-mi topesc ghețarii, lăsându-mi frumoșii urși polari să piară, iar El, imensitatea Cosmosului. Dumnezeu este Iubire, nu este în norme, nu este în ierarhie, nu este în cutume. Dumnezeu este în toate și în toți, indiferent de religie. Suntem speciali și în același timp la fel.

Adevărul este unul singur, dar șlefuit în fațete, ca un diamant. Pentru o clipă, meditația m-a ghidat către interior. Ce este acolo? Cum arată? E liniște ca de contemplare sau e haosul ciocnirilor de planete?

Poate doar “este”.

Cover photo by Digital Buggu / Pexels