Category Archives: Thoughts

Thoughts

Mars generation

Ideea asta de a coloniza o altă planetă…De ce să nu investim atenția și banii în salvarea acestei planete, care încă are de toate? Poate fiindcă e în natura omului să distrugă, să descopere lucruri noi, să se îndrepte spre noi orizonturi, să cucerească noi limite. Și probabil când se va plictisi de oportunitățile pe care Marte i le deschide, va avea tehnologia necesară să plece către următoarea galaxie, asigurându-se asfel că specia va trăi veșnic.

Mă uităm la “The Mars Generation” pe Netflix și mă întrebam de ce Elon Musk nu-și folosește carisma ca să salveze copiii de foamete, să aducă apă potabilă în locurile în care nu există și să se opună împotriva defrișării pădurilor din România. Și m-a izbit ideea că pur și simplu nu acesta este visul lui. Pentru el nu există decât fascinația pentru Univers și fiecare dintre noi trebuie să-și urmeze steaua, că să poată muri împlinit, chiar dacă moare pe drum. Toate lucrurile au fost imposibile, până în momentul în care s-au dovedit posibile.

Pe scurt, NASA antrenează astronauți; un boot camp al adolescenților pasionați de știință și explorarea spațiului. Cât este de mișto să vezi copii absorbiți într-un mod toatal de matematică, inginerie și robotică, antrenându-și mintea pentru diferite proiecte reale, precum lansarea unei rachete (folosind materialele astfel încât să se încadreze într-un buget dat), în timp ce mențin echipajul în viață (adică oul) sau construirea unui scut spațial, pentru a proteja omul (adică oul) de miile grade celsius, prin care nava trece în momentul pătrunderii în atmosferă! Fără “câte comentarii am pe Insta” sau “like-uri pe Facebook”, “influenceri” sau “despre ce va fi postarea de azi”, ci doar punându-și în fiecare dimineață uniforma cu emblema NASA peste piept și hrănindu-se din lucrurile acelea care-ți dezvoltă circumvoluțiuni pe creier…

Țînând cont că administrația Trump preferă să investească în infrastructură decât să colonizeze planeta Marte, bugetul alocat pentru NASA este o zecime din ce obișnuia să fie 4% pe vremea aselenizării Lunii. Și revin la Elon Musk. Toate misiunile NASA au dezvoltat shuttle-uri care nu pot fi folosite decât pentru o singură misiune. SpaceX iși propune să construiască un sistem de transport interplanetar, începând cu o rachetă ce lansează în spațiu o nava. În timp ce nava își continuă drumul, racheta se rotește și se întoarce în mod vertical, îi este umplut rezervorul, i se asigura mentenanță și apoi pleacă din nou spre a transporta oameni sau marfă în spațiu, către orbita inferioară a Terrei, către Planeta Roșie sau mai departe. O singură rachetă, reutilizabilă, lansând chestii în spațiu de cincisprezece ori pe zi. Fiori te cuprind pe șira spinării când după experimente nereușite și milioane de dolari “aruncați”, racheta aterizează pentru prima oară vertical, în locul stabilit, pe douazecisidoi Decembrie 2015.  E nevoie de un fragment de nebunie, credință, muncă și motivație că să-ți scrii numele în paginile Istoriei. Și apropo, și Elon Musk are probleme în a-și finanța proiectele… Povestea SpaceX începe cu o mâna de oameni care nu știau să proiecteze rachete, care au avut trei eșecuri totale și UN succes. Fără acel succes, astăzi nu s-ar povesti despre colonizarea unei planete străine cu un asemenea avânt.

De ce X nu face Y cu timpul, banii și talentul cu care este înzestrat? Oricare ar fi răspunsul la întrebarea asta, te rog, nu lăsa să fie “frică”.

Standard
Thoughts

Perfect storm

Cum altfel să începi a scrie decât verificându-ți conturile de Facebook și Instagram?! Se știe, nu există sursă mai mare de inspirație decât sorbind din fericirea altora. Rețeta cu rezultate garantate – pentru un boost de energie și optimism: urmărește știrile, verifică starea ierbii din grădina vecinului și capra printre scândurile gardului.

Nu, nimeni nu este mereu fericit, nimeni nu este mereu destrămat, dar indiferent de ce notă ai luat la Matematică, sau ce mărire de salariu n-ai primit, rămâi în miezul tău de nucă. Fericirea este o himeră a fântânii tinereții veșnice. Într-un moment de divină inspirație ajungi la momentul în care chiar dacă întorci capul după un Mustang, nu mai ești impresionat de caroserie.

Astăzi la curs: “Da-mi să fac ceva în Photoshop și îți fac orice!” Sigur, dude! Noroc că suntem la curs de After Effects și nu trebuie chiar să demonstrezi. Sau “Eu folosesc Firefox; nu vreau să știe Chrome informații despre mine”. Mâine la servici: “Ah, abia aștept să se inventeze angajatul-robot! Aș fi primul care cumpără!” Mda, sunt sigură că lumea cu angajați-model vine cu costuri infime…

Eu zic: ferește-te de omul acela care începe propoziția cu “Eu n-am făcut niciodată…” și termină cu ceva neplăcut despre alții, fiindcă exact acel om ai în față.

Ne fură internetul unicitatea, cunoscându-ne profilul de pe Facebook și ce tip de pizza comandăm de la Jerry’s. Păi atunci poate omul ar trebui să se întrebe ce îl face special și să sape mai adânc decât “professional Netflix watcher”.

Ce ușor să spui “eu sunt perfecționist”! Aș întreba: cu tine, sau cu munca altcuiva? Fiindcă este o diferență majoră între a găsi diacriticile lipsă și a scrie cartea propriu-zis. Se adjudecă prea ușor “este o mizerie!”. Poate așa s-a ajuns la criza de personal de astăzi?

Standard
Thoughts

Peaceful

Cu ce mă îmbrac, eu cu ce mă îmbrac..?! Ți-am zis că trebuie să scoți din dulap toți pantalonii ăștia! Ai zis că faci niște rochii, că te îmbraci “like a living art”..! Ok, bine, data viitoare, dar acum hai să ne îmbrăcăm cu tricoul ăsta, teneșii ăia albi și să mergem. Parcă mă pregăteam de întâlnire și nu găseam “the it” outfit, cam asta se petrecea în mintea mea obosită de standarde.

Am ajuns la Institutul Cervantes. Așa sunt eu – într-o perioada de constrângere, nu vreau decât să sorb un pic de artă. Când am toată libertatea din lume, zboară muza să chinuie pe altcineva (dramatizare)… De câte ori am trecut pe lângă clădirea asta, în drum spre Cișmigiu și n-am intrat niciodată. Dar astăzi sunt aici și am intrat să văd “Los ojos del camino”.

Oameni obișnuiți în sală – am văzut niște bluze brodate, cineva filma – așa că mi-am adâncit privirea în telefon, dar în cele din urmă mintea mi s-a liniștit și a început filmul. Peisaje de o frumusețe lină din Anzii Cordilieri ai Americii de Sud, probabil vechi de milenii, niște martori ai Creației. Pleacă din sală câțiva oameni, e clar că nu au venit pentru mesajul ăsta; îmi întorc din nou privirea gânditoare către proiecție.

“Cum să spui că pietrele nu au inimă – păi altfel cum ar mai crește mușchiul ăsta mătăsos?” – cam asta a fost una dintre ideile care m-au coborât în atmosfera filmului. Pentru mine filmul este despre recunoștință și respectul față de Divinitate, dar în special față de Natură, despre personificarea pietrelor și a râurilor dar nu pentru a naște o religie animistă, ci pentru a intra în dialog cu Eternul. Dacă orbești în fața miracolului, nu e normal să te întrebi, ros de incertitudini, de ce trăiești pe lumea asta?

M-am ridicat de pe scaun cu inima plecată pe tărâmuri stâncoase, vârfuri impresurate de cețuri și ape limpezi. N-aș putea să rostesc prea mult, fiindcă mi s-a părut un documentar care trebuie văzut și simțit.

În drum spre metrou am intrat într-un anticariat. Caut de ceva vreme două cărți: “Luna în creștere” de Tagore și “Basme” de Eminescu. Merg la “T” pentru Literatură străină, găsesc ceva de Tagore, dar nu ceea ce căutam. Merg la casă să întreb.

– Da, avem “Luna în Creștere”; este la “T”, la “Literatură străină”, costă 9 lei.

– Ok, o cumpăr, zic eu dându-mi ghiozdanul jos, ca să caut portofelul.

– Este la litera “T” pentru Literatură străină. Îmi dă domnișoara de înțeles că trebuie să o caut personal, dacă vreau să o cumpăr.

Încep să devin frustrată, merg din nou să caut și parcă nu mai simt locul lin al inimii și efectul Anzilor Cordilieri se estompează. Am în față un dulap cu o idee mai înalt decât mine, iau fiecare carte la rând, știu cum arată coperta, dar nu, cartea nu este. Ies din magazin dezamăgită și domnișoara fumează în fața magazinului, cu colegul ei.

Ajung la semafor. E roșu. Durează mult semaforul ăsta. Îmi trece prin minte că nu m-am străduit îndeajuns și merg din nou în magazin să caut cartea. Merg mai întâi spre rafturi și în sfârșit, descurajată, merg către domnișoară să îi cer ajutorul.

– Sunt singură pe tură și nu pot să las casa nesupravegheată.

Am simțit cum mi se încălzește sângele în creier, dar am găsit tonul și zâmbetul cel mai drăguț spunând “Mulțumesc”. Mi-am dat seama că atunci când nu se poate, nu se poate, chiar dacă aduni toată bună voința din Univers.

Ajungând din nou la semafor mi-am amintit pentru o fracțiune de secundă cum am trecut pe lângă ea când a ieșit din magazin să fumeze, lăsând bineînțeles casa nesupravegheată. Am zâmbit în sinea mea și am mers mai departe. Zicea în documentar că oamenii sunt “altfel” în funcție de climă – oamenii care stau mai la poalele munților, au mâncare mai îmbelșugată și sunt mai deschiși, pentru oamenii care locuiesc pe creste, mâncarea este mai greu de găsit și sunt mai haini… Oare cum sunt oamenii de la oraș, care aruncă pâinea care s-a învechit? Oamenii de oraș, nemulțumiți de joburile pe care le au, stând (peste) opt ore paralizați în scaunul de birou, frustrați și adesea neapreciati pentru energia pe care o aduc ofrandă, păcăliți (câteodată) de insomniacul “not good enough” ?

Dar nici eu nu am trup pentru muncile câmpului.

Mai mult decât orice, documentarul este despre drumul și rostul fiecăruia, despre muntele care te cheamă spre a-ți împărtăși din înțelepciunea lui și despre plăsmuirile cu trup de sirenă care te cheamă înapoi. De ce au slăbiciunile, încercările și ispitele trup de femeie? Nu știu. De ce n-au trup de diavol, cu picioare păroase și cuvinte mieroase, dar gândindu-mă mai bine, încep să-i dau Istoriei dreptate. Parcă și eu aș îmbrățișa mai degrabă niște forme voluptoase, cu piele de lapte și aș mângâia gene lungi și par mătăsos dacât un taifas cu creaturi hâde. Poate femeia este de fapt odă frumuseții, fiindcă auzi mai rar femei care au ținut războaie pentru bărbați virili.

Dar filmul e de văzut și poți să citești mai multe aici. Vizionare plăcută!

Standard
alexandra-lavrente
Thoughts

Preaching wolf

alexandra-lavrente

Ma uitam cu parere de rau la temele recurente din proza mea bloggeriana si imi ziceam ca izvorul meu de idei susura cam aceleasi ganduri, si ca n-ar fi rau sa explorez universuri paralele, intrand pe sub pielea altora. Dar apoi am citit un pic despre Zelda si m-am intrebat daca domnul F Scott a scris si altceva decat pe sine… Dar poate ca spiritul si circumstantele sunt arhetipale, fara a fi nascute cu un sex anume. Altfel nu imi pot explica cum a scris Flaubert “Doamna Bovary”. 

Presiunea asta a diversitatii, “a fi relevant”…creeaza o anxietate ca si cum o pisica din secolul 18 ar trebui sa spuna “miau” ca pentru secolul 21. Frica asta de “a fi pe plac publicului”, dar a ramane autentic; “a fi” si “a ramane” in acelasi timp… Fa pe placul parintilor, si mai tarziu ai o criza de personalitate: eu cine sunt, de ce traiesc, incotro ma indrept, sunt un om rau fiindca din frageda pruncie nu am inteles cine sunt “menit” sa fiu? Sau poate ca stiai inca de la inceput cine esti, dar ai stat cu frica esecului pandindu-te de dupa colt, si e mai usor sa spui “nu am stiut” decat “mi-a fost frica”.

 Toti ne indreptam spre aceeasi culme.

  • Stai sa-mi salut prietenii din rooftop mai intai, spune el si urcam scarile. Sa stii ca locul asta e un fel de cafenea a artistilor. 

Se lasase seara, in jur de ora 22, si ma uitam sceptica la cuvintele sale.

  • Omul asta e artist plastic sa stii, profesor… 

Si mai erau inca doua persoane carora nu le-am retinut numele, desi ne-am strans mainile, dar cu siguranta exemple la fel de ilustre. Cum eram imbracata ca un om de rand, am simtit ca ma priveau ca o pasare rara, dar care nu facea parte din aceeasi casta.

Am incheiat amabilitatile si am plecat sa ne plimbam, gandindu-ma ca va fi o seara din care imi voi alimenta raurile creatoare.

  • Stii ce trebuie sa faci tu? Sa divortezi! Sa pleci intr-o excursie in jurul lumii si sa creezi, sa dobandesti faima, recunoastere, tot ce strigai din rarunchii gatlejului cu cativa ani in urma, cand te-am cunoscut eu. 

M-am uitat la el cu o expresie muta, nestiind daca glumeste, intrebandu-ma cum ar trebui sa-i raspund mai bine. Oricum, nu ajung sa-mi adun argumentele, ca rosteste:

  • M-ai dezamagit cand ti-ai taiat parul. Parca ti-ai trunchiat feminitatea! Si nu stiu de ce, dar ma asteptam sa te imbraci intr-o rochie, sa pui niste tocuri, sa fii femeie.

Mi-am inclestat gura fiindca deja mi se facuse frig, cu sacou de lana pe mine, uitandu-ma inca nedumerita la dalele strambe care alcatuiau asfaltul si imaginandu-mi cum puteam sa substitui mocasinii pe care-i purtam si sa plutesc cu tocuri de 10 ca o diva, intr-o realitate alternativa. Am inceput sa rad in sinea mea, imaginandu-mi cum feminitatea mea statea in parul de pe cap, poate cum statea barbatia lui Ahile tocmai in glezna…si i-am spus:

  • Stai linistit, creste la loc. Entuziasmul insa deja imi scazuse fiindca nu ma asteptam sa am intalnire in seara asta cu lupul moralizator. Si desi intuiam cum aveau lucrurile sa se incheie, cand semaforul s-a facut verde, am coborat spre mai departe zicandu-i:
  • Nu stiu de ce are casnicia o reputatie atat de proasta. Faptul ca schimbi femeile ca licorile din rooftop, nu mi se pare ca te fac un doctor mai prolific. Aceleasi povesti, ca intotdeauna, cum casnicia i-a irosit pe Fitzgerald, pe Hemingway, ca sa ramanem la aceiasi protagonisti. Cum saracii barbati au fost daruiti cu talent incomensurabil si a venit femeia sa-i goleasca de seva si puteri. Femeia, cu darurile sale schizofrenice, a sedus saracul baietel si l-a lasat fermecat si neputincios in mijlocul agoniei sterpe. Cum e intotdeauna celalalt de vina…!

Simteam oricum ca argumentele mele nu aveau nimic din seva cu care isi alimenta raurile si in final m-am resemnat, dandu-mi seama ca nu invatam nimic din sfatul celuilalt. Totul trebuie cantarit in propria balanta si e nevoie de munti mutati din loc pentru a schimba conceptele pe care le hranim singuri.

Pe la jumatatea drumul i se mai atenuase din verva.

  • Hai, spune si tu ceva, razand si inghiontindu-ma…
  • Daca mergeam intr-un atelier, iar in aer miroasea a ulei de in si fiecare dintre prietenii tai era concentrat in fata sevaletului sau, manjit de culori pe sortul de lucru, sau in atelierul unui designer in care el ar fi lucrat cot la cot cu croitoresele, sau cineva si-ar fi scris ultimele capitole dintr-un roman si ne-ar fi dat sa citim manuscrisul pentru brainstorming, sau cineva isi scria situl in php si se impotmolise – si luase o pauza sorbind cu sete o tigara cu prietenii, poate lucrurile de care-mi vorbesti pareau mai ademenitoare. Dar poate exact la asta se intorceau imediat dupa intalnirea din rooftop cu fratii de cruce… In rest, ce sa mai spun? Cred ca ai spus tu cat pentru toata seara.
  • Stiai ca esti depresiva? Daca ai niste bani deoparte, ar trebui sa vezi un psiholog… Stiu eu pe cineva, care vine pe la rooftop… 

Plictisit, isi dase capul pe spare urmarind Carul Mare…

Deja se scurgea intre noi stanjeneala aceea care rosteste in urechi “abia astept sa ajung acasa”. Uite cum se incheie casnicii in care el crede ca s-a insurat cu femeia fatala, iar ea cu Batman.

Cea mai mare calitate a omului mi se pare aceea de a se cunoaste pe sine, cu lucrurile bune, dar cel mai important cu slabiciunile si metehnele, fiindca viitorul nu poate sa infloreasca decat germenii deja insamantati.

Standard
grumpy-alexandra-lavrente
Thoughts

Happy New Year

grumpy-alexandra-lavrente

Eu ma simt bine la extreme, fiindca in general ma adaptez repede. Mie imi dauneaza clima temperata, cand prima zi de Craciun ma surprinde cu 14 grade. Cu plus. Nu ma regasesc in pozitia asta de mijloc. Eu sunt tipul acela de sef care munceste cu disperarea unui angajat model, care vrea sa auda laudele superiorului. Da, pentru asta muncesc eu, pentru laude. Fiindca de multe ori ma hranesc mai mult decat banii.

Si fiindca stiu ca merit, nu accept decat laude sincere. Nu ma intereseaza mila. Insa nu stiu cum se face ca sunt inconjurata de oameni mai saraci in laude, mai plini in asteptari si pretentii, care duc la disperare slabiciunea mea de a face celorlalti pe plac. Iar treaba asta ma dezgusta fiindca ajung uneori  sa ma aplec sarutand mainile. Iar noaptea visez ca ma dezradacinez.

Uite unde-s calitatile si defectele mele. De-asta e o incercare peste puterile mele sa ajung la mijloc. Nici nu stiu cum ar putea arata acest mijloc. Poate mai intai trebuie sa-l desenez ca sa mi-l pot insusi.

Da, e despre mine. Si imi place sa impletesc realitatea cu fictiunea fiindca am nevoie de poveste. Bineinteles ca de multe ori realitatea se suprapune cu povestea, confundandu-se, dar asta-i pretul raiului sau iadului pe care mi-l creez. Si luciditatea, si visarea te strivesc. Stai trei luni de zile intr-un spital, cu mirosul sau de formol, infirmierele care trebuie platite ca sa-ti vorbeasca frumos, medicii care isi stabilesc comisionul dupa veniturile pacientilor – “pentru anestezist 100 lei si pentru mine…cat va lasa inima”, cu saltelele de burete si peretii sterpi, cu durerea pe care o simti in trup si in inima secata de lacrimi. Si dupa ce iti schimbi pijamalele si te intorci la viata normala, lunile astea te urmaresc toata viata, saptamana de saptamana, an dupa an. Atunci vino sa vorbim despre realitate.

Uite ca aleg sa vorbesc despre asta, ca sa mai domolesc din intensitate. Am puterea sa iau lucrurile de la capat, dar tristetea ca lucrurile se repeta, imi frange vointa in bucati. Partea asta de sine e si bucurie si blestem fiindca de-aici imi trag inspiratia si empatia. Fericirea e sublima si-atat. Nu pot sa compun din scanteile fericirii. Dar am sa incerc de data asta fiindca e sfarsit de an si multe lucruri bune s-au intamplat cu adevarat.

In primul rand am avut o flexibilitate financiara mai mare ca in alti ani si am vizitat locuri pe care altfel nu mi le-as fi permis precum Cincsor, sau experienta MAC. Primele opt luni din an asa s-au scurs, in rutina servici-casa-servici-casa. Din septembrie am inceput sa traiesc: am mers la mare si m-am reconectat cu natura, atelierul a luat nastere si am avut timp sa ma ocup de proiectele incepute si neterminate precum Victoria Expert si Cristiana Palos. Am plecat spre Alba Iulia, am revazut Sibiu si am inceput sa fac demersurile pentru PFA. Muzica a revenit in decorul meu, blogul si-a recastigat pozitia in prioritati si am incheiat anul cu felicitari.

Poate frazele astea au o nota trista in fundal, dar de fapt ma simt mai bine ca oricand in pielea mea. Simt ca drumul prinde contur, ca obiectivele mari cer timp, ca treizeci e un numar plin de semnificatii.

O cupa de prosecco si sex la desert te trag imediat in realitatea placerilor si a motivelor simple pentru care viata merita traita. Simti eliberare. Brusc esti doar tu si omul pe care il iubesti, fara nevoia de a umple goliciunea cu vesminte scumpe.

Standard