Și chiar lângă nostalgia inocentă a copilăriei se află beatitudinea trupului tânăr și zvelt cu care îmi place să seduc. Parcă nu e plăcere mai mare decât a stârni poftele trupești în celălalt. Ca mai apoi să amâni extazul cu un pretext găsit la întâmplare. Clipa asta dintre plăcere dusă la paroxism și durere imaginară este sublimă, o nestemată fără de preț într-un cufăr cu perle și pietre de lapis lazuli. Cu vârful limbii să-i spui că trebuie să pleci, fără să-i șoptești numele, sau să-i strecori numărul de telefon. Absitul e un surogat strepezit pe lângă un orgasm.

B-69-SEX. Îți vine să râzi când vezi mașinile astea țipătoare. S-a întrerupt orice romantism, orice privire frugală, orice subînțeles timid. Băieții urmăresc productivitatea, statisticile, campionatele, golurile și cartonașele roșii. Time is money. Nu e nevoie de introducere, trecem direct la încheiere, astăzi fac antrenament pe teren; nu reușesc să ajung la sala de sport. Ok, putem să glumim pe seama schimbătorului de viteze sau a pantalonașilor din spandex, dar dragule, cam atât.

Mie îmi plac sărutările lungi. Vreau să prelungesc gustul începuturilor, mâna ta peste spatele meu gol, genele mele peste obrazul tău alb, o clipă de veșnicie curge prin atingerea mâinilor. Muzica se estompează. Mi-e mintea goală și nu aud decât emoția primului sărut, inima mi se oprește inspirând parfumul pielii tale. Cu degetele reci, îmi dai deoparte o șuviță de par și mă săruți subtil pe gât. Simt că forma buzelor tale s-a încrustat în pielea mea pentru o secundă. Imagini fugare se rotesc în spatele tău, ochii tăi în ochii mei rostesc mai mult decât cuvintele ar putea vreodată spune.

Hai să mai dansăm. Șoldurile mi se mișcă voluptos; îmi place mult melodia asta. Simt cum viața mi se adună în stern și momentul ăsta va rămâne scris în filele amintirilor. Vraja începe să-și risipească puterile, chiar dacă gândurile încă ni se întrepătrund. Dansăm și ne contopim în umbre, răsucindu-ne și umplând golurile. Sunt încet, încet, copleșită de sunete, de efervescența lumii de dincolo. Mă strângi de mână cu un semn de întrebare, dar eu îți mulțumesc sublim pentru această seară.

Cover photo by Bennie Lukas Bester / Pexels

Vreau să ating și eu starea aceea de beatitudine în care este de-ajuns faptul că pur și simplu exiști. Toate cărțile astea despre achievements, objectives, pro-activity, încep să-mi facă rău la stomac. Întotdeauna e loc de mai mulți bani, mai multă muncă, mai multe shopping sessions, styling advices, better sex life, faster cars și healthy eating din chain supermarkets. Sincer m-am plictisit. Foamea pentru mai mult îmi provoacă greață. Și nu știu cu ce să umplu golul înfometării.

Mă visez întinsă pe iarba proaspătă a unui râu. Aș vrea să-i ascult bolovanii și apa făcând sărituri printre ramurile copacilor care se apleacă și ei să-i tâlcuiască șipotele. M-aș uita la soare printre degete și mi-aș dezgoli coapsele învinețite de iarnă, ca să se bucure de iubirea-i necondiționată. Copacii s-ar scutura blând de petale și foșnetul mestecenilor ar suna ca un poem. M-aș pierde în pădure, minunându-mă de mirosul pământului, de ciuperci și licheni, de păsări cu penaj pestriț și simfonii arhetipale. Să-mi umplu mintea, inima, sufletul și stomacul cu lucrurile astea care deja par fantastice, mitice, cum numai imaginația unui copil zămislește încă zâne, magie și gnomi.

Voiam să fiu mare, să port ruj și pantofi cu toc. Vreau să vină din nou vremea copilăriei, când mâncam pâine înmuiată în apă cu zahăr și mă dădeam în leagăn până sus. Treceau juliturile în genunchi cu îmbrățișări de bunică scumpă și simțeam că nu duc lipsă de nimic în casa ei. Seara mă îmbrăca în cămașă de noapte roșie cu dantelă neagră, mai lungă decât mine, și mă legăna pe picioare să adorm. Mă uitam la jucăriile din bibliotecă ca la niște personaje de poveste și mă culcam cu imaginea lor în gând.

Nici întristare, nici suspin, uneori mă întreb din ce-i plămădită lumea asta. Mor oameni, se nasc oameni de milioane de ani și nu s-a risipit încă vraja miracolului. O poartă secretă către un dincolo al tăcerii și al plinului, al fericirii simple și al iubirii nemărginite, fiindcă trebuie să fie un infinit al lucrurilor care aici sunt doar scântei într-un cer de abanos. Nu vreau să-mi fie teamă, ci să deschid cu dor nirvana reîntâlnirii când timpul se va împlini.

Cover photo by SadMan Chowdhury / Pexels

Februarie este întotdeauna o lună plină, dar am încercat să iau lucrurile ușor, mai ales că mi-a căzut în mână cartea lui Tom Hodkinson – Mic tratat pentru leneși rafinați. Bineînțeles că m-am trezit în mijlocul unei crize de timp, hăituită ca un animal în bătaia deadline-urilor. Dar nu asta înseamnă să trăiești? Da, recunosc, sunt un pic masochistă și găsesc voluptate în durerile cărnii și uneori ale spiritului, tocmai ca să mă desfăt mai tare pe urmă. Nu e cazul durerilor de dinți. Sau a migrenelor. Acelea sunt niște dureri șfichiuitoare, nemiloase, care nu înțeleg plăcerea introspecțiilor în lungile seri de iarnă.

Eu când merg cu trenul simt că trăiesc. De zeci de ani același drum și tot nu i-am reținut haltele. Este un om pe care îl văd adesea între stații, cu chip blând și port onest, cu geantă mare pe după umeri. Lasă pixuri, jucării și tot felul de lucruri mărunte pe scaunul de lângă. Nu aveam cash, un singur leu rătăcit prin geacă. L-am văzut cu coada ochiului și m-am prefăcut că adorm, încercând să evit întâlnirea. El s-a întors mai târziu, la fel de serios, determinat să-mi arate toate chițibușurile ascunse în geanta sa.

M-am simțit prost. Ideea de a dezamăgi un om onest, căruia ii citești în ochi bunătatea, suferința, umilința, speranța… Acceptarea asta fățișă, simplă, asumată în față vitregiilor vieții, pur și simplu mă lichefiază. Simt că trebuie să-mi oțelesc mintea, să-mi aspresc privirea, să trag armura orgoliului peste trupul meu fragil și apoi întâlnesc un astfel de om, care mă destramă prin a sa limpezime.

Au femeile în ele ceva de infirmieră – o dorință de a îngriji, de a obloji răni. Și în timp ce stăteam picior peste picior, ușor indispusă că am fost întreruptă din meditația mea penibilă,  i-am văzut privirea. I-am întins singurul ban pe care îl aveam. El s-a uitat nedumerit pe scaun – nu lipsea nimic. 

– Ah! Știu! 

A căutat în geantă și mi-a întins un pix. Am căutat în geantă și i-am întins un mărțișor. Încurcat, s-a uitat la mine, eu am încercat să găsesc chipul cel mai plin de recunoștință. Simt că am găsit doar ceva schimonosit. El caută din nou în geanta sa. Îmi dăruiește un Minion. Eu îi mulțumesc. Și ne despărțim.

Totul din mimică. Nu a rostit niciun cuvânt, dar aș fi vrut să-i dau o bucată din mine, dacă l-ar fi putut întregi pentru un timp. Și cu toate astea, nu a acceptat nimic gratuit din partea mea. Nu a fost un gest de compasiune, ci o lecție de omenie. O lecție căreia dacă-i pătrunzi sensul, îți vine să plângi, să ierți, să iubești liber, necondiționat. 

Trec uneori oameni pe lângă mine, iar eu sunt ocupată cu propria-mi reflexie.

– Maică-mea îmi spune că dacă n-am bani în portofel, miros a prost.

– Păi dacă ai bani pe card, nu e același lucru?

Da, mama lui Dan, aveați dreptate. 

Cover photo by Pexels

– Baby, te iubesc, dar am nevoie de spațiu.

– Baby, vreau să vizitez un bordel fiindcă am nevoie de inspirație pentru noua mea carte.

Dar Baby știa despre ce e vorba, fiindcă trecuse și ea pe la aceeași răscruce de drumuri. Așa că Baby își face frumușel bagajele și închiriază o garsonieră la marginea orașului. Invită la cafea toate prietenele alea guralive lângă care este atât de ușor să te destinzi și să te simți uman. Poate plânge pe îndelete, nu e nimeni să o vadă. Acum că s-a ușurat de povara aparențelor, parcă e loc de mai mult. Nu mai e nevoie să fie femeia fatală…ce gust minunat are singurătatea! Parcă începe să simtă viața care palpită într-un alt ritm, care se rotește după alte cicluri, viața aia care este dincolo de hainele fistichii și cofetăriile cu ștaif. Deja nu mai știa cine este cu adevărat, dar odată șters rimelul acela gros, începe să-și vadă propriul chip: doi ochi triști, încercănați, obosiți și o piele gălbuie din care tinerețea începea să pălească. Ce e de făcut?

– Mai întâi aruncăm la coș acel concealer. Somn, vitamine, cărți bune și oameni dragi; să începem cu asta. Să facem ordine în locușorul ăsta și să păstrăm cât mai puține bibelouri, fiindcă nu-mi place să șterg praful. Și vreau să-mi spui lucrurile de care îți este cel mai teamă.

– Oh, sunt atât de multe! Dar cel mai adânc simt o frică inexplicabilă; am frică în stomac. Îi simt vidul, ca un hău. Teama asta o înghit cu fiecare privire dezaprobatoare, încercând să plac. Teama că nu sunt suficient de bună, că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor celorlalți. Teama că toate luptele mele sunt în zadar.

– Teama ta este precum un pod. Este legătura dintre cine ești și cine ai fost. Prețuiește-o. Împrietenește-te cu temerile tale, fără a încerca să le alungi. Știi foarte bine c-ai s-o scoți la capăt. Tu ești o pasăre, iar steaua ta nu a apus încă.

– Când va apune steaua mea?

– Când ți se vor scurge zilele.

Cover photo by Cherene Pearl from Pexels

Am văzut același surâs fad și distant, ca și cum viața nu s-ar ridica la înălțimea așteptărilor. Dar cine suntem noi să regizăm așteptările? Un om plecat în lumea sa, răzvrătit în resorturile adânci, plimbând cățelușul prin colbul orașului.

– Este exact ce ghicitoarea mi-a prezis. Doar că uneori îmi pare un simulacru.

Scriu ziarele exact ce vrem să auzim, ceea ce ne place să citim despre noi înșine, imaginându-ne portretul idealizat al lui Dorian Grey: sunt un temerar, sunt propriul meu stăpân, sunt liber și iau viața ușor, nu mă întrec cu recordurile…

Pe când lucram pentru Venera Arapu, a venit în atelier o cerere pentru un articol de Revelion de la o revistă glossy – cum petrece un râvnit fashion designer noaptea dintre ani? Taskul a trecut în mâinile dibace ale dactilografei, care inspirându-se din meniurile restaurantelor de fițe din Franța, a compus meniul cu cele mai îmbârligat-de-pronunțat antreuri, feluri principale, deserturi și vinuri spumante. Dress Code? The Great Gatsby, obviously, care nu vreau să-mi imaginez ce buget exorbitant a alocat pentru decoruri, mașini de epocă și costume de lux. Articolul a fost publicat cu referințele mai sus menționate și femei au suspinat în timp ce brandurile au făcut încasările. Venera a sărbătorit acasă în acel an, un eveniment lumesc, în famile, la fel ca oricine. Fiindcă așa merg lucrurile în industrie: să râvnești ceea ce nu poți avea, să-ți vinzi sufletul pe altarul înmiresmat cu Chanel no 5, în timp ce faima i se propagă mai departe. Cin cin!

– Sunt un om liber. Nu mă definește spațiul care mă conține.

Ah, cât e de ușor să critici. Foaia asta albă e sfâșietoare; omul are nevoie de dramă. Așa că să începem cu un dialog. Eu spun o replică, tu un argument, începem să ne contrazicem, condimentăm cu replici piperate și uite așa ne trece timpul. Cu gust.

Iluzia libertății, cea mai dulce dintre toate, înaripată cu aripi de ceară precum Icar. Nu, nu suntem liberi. Suntem legați prin ombilic de părinți, de pământurile pe care am crescut, de bunicii care ne-au ținut în brațe cu mâinile lor ridate și vânjoase, de iubirile pe care le-am pierdut, de ochii pe care-i sărutăm în fiecare seară, de cutume, de Dumnezeu. Încearcă să rupi ombilicul și ai să fii un fugar bucurându-se de tărâmuri străine, de chipuri divine, de mângâieri orgasmice. Sub același cer. Mereu cu un ochi îndărăt.

Să fii liber înseamnă să extirpi umanul din tine și cu cât îți strigi mai tare independența, cu atât râd demonii mai apăsat. Pe de altă parte, sunt oameni cărora le atribuim realități fantastice doar pentru că sunt tăcuți precum o lună plină născută într-o zi de iarnă. Și atât ne place să descifrăm enigma! Ca să constați că nu e decât un vid, o liniște a minții, o îngustare a simțului olfactiv.