Mai putine Harley ca alta data, mai multe Porsche. Admir oamenii aceia care dau la schimb siguranta pentru gustul inaripat de libertate fugara. Numai Axl cobora cu jeansi rupti si camasa in carouri deschisa pe jumatate din limuzina alba…
Vama Veche, mai noua ca niciodata – cu aer boem, Bob Marley in fundal si cafea turceasca: definitia mea de fericire. Mancam lejer de dimineata, inspiram albastrul marii si imi afundam picioarele in nisipul umed. Pluteam ziua intreaga pe plaja, savurand pite vegane – eu si marea cu murmurul ei sacadat, etern. Gustul tau sarat, dulceata mea, ma las sedusa de imbratisarea valurilor tale. Marea asta este un miraj – mereu aceeasi, mereu alta, ma cheama in adancurile ei. Nu m-as imagina intr-o viata viitoare altceva decat o sirena.
Bineinteles ca ne-am despartit cu durere si simteam ca o pierd, ca nisipul ce se dezlipeste de piele. Ne-am vazut atat de putin anul asta, incat nu-mi sunt de ajuns cateva zile ca sa te pastrez in mine! “Lasa, ca nu pleaca nicaieri” – cuvintele astea cu care ma amagesc singura. De fapt, nimeni nu pleaca nicaieri, niciodata. Ramanem inradacinati in tiparul nostru, in pamantul care ne-a hranit si ne-a otravit, dependenti de dulceata sa amara. Cand iti depasesti limitele, te dezradacinezi – si e nevoie de o forta supranaturala pentru asta.
Pe plaja eram eu si Coco Chanel povestindu-mi crampeie din viata sa. O mai priveam, ea imi povestea de Balsan, apoi de Boy, eu zambeam in coltul buzelor si priveam in zare la vaporasul acela cu vele. Ce e viata omului, fara povestile de dragoste? O insiruire de ani si evenimente. Dar dragostea…e singura care rupe inlantuirea anilor. Tacem amandoua si apoi imi spune meditativ – munca mi-a salvat viata. Ma intorc catre ea cercetandu-i privirea, iar ea ma patrunde fara sa clipeasca, ca si cum tocmai imi dezvaluise un adevar absolut.
