Un bagaj de mână; asta e tot ce am nevoie. Periuță electrică, pașaport, telefon și niște bani – chiar mai puțini decât am preconizat – ca să fiu gata. Rezervare pe airbnb, bilete pentru Reina Sofia, Prado și Thyssen-Bornemisza cumpărate online și vreme bună.
Torsul motoarelor se auzea în dreapta noastră și albastrul celestial se întindea în jur, apoi am intrat într-un halou de nori și m-am simțit ca și cum avionul și-a schimbat traiectoria și ne purta acum pe un tărâm de poveste. Dar nu o poveste cu Harap-Albi, ci una cu autostrăzi adevărate, clădiri istorice îngrijite, străzi pavate frumos, metrou deschis până dimineața și șoferi care lasă pietonii să traverseze regulamentar, fără să tureze motorul.
Ne-am cazat, plăcut surprinși de atmosfera parfumată a locului, curățenia impecabilă și atenția cu care erau aranjate detaliile. Serile le-am petrecut epuizați pe canapea, urmărind un fel de Investigation Discovery în español.
Dimineața se aud cocoșii în București, apoi începe să se umple camera de aroma cafelei; jazz se aude în fundal. Așa sunt diminețile noastre. E lesne de spus că nu sunt o persoană matinală, fiindcă chiar dacă mă trezesc devreme, ritualul ăsta de cafea cu lapte durează cel puțin o oră. Și în prima zi, după ce am aterizat, încercând să facem maratonul obiectivelor turistice, ne-am trezit dormind pe băncile de piatră din Retiro. Așa că sâmbătă am luat lucrurile încet, bucurându-ne pur și simplu de timpul petrecut împreună.
Pornim pe jos. Începem cu Puente de Toledo, Piramides, Puerta de Toledo, Iglesia de San Isidro, trecem pe la Mercado de San Miguel pentru prânz și desert. E aglomerat, dar merită așteptarea pentru locuri la masă. De la jambon până la stridii, pizza pregătită de italieni și toate sortimentele de brânzeturi, aici găsești totul proaspăt. O piață cu delicatese, acoperind două șiruri de standuri, forfotind de străini portughezi, italieni, francezi și nemți; o clădire contemporană din sticlă și grinzi metalice în inima unui centru vechi. Nu poți să nu admiri contrastul arhitectural, fiindcă deși pare a se pune vechiul și noul laolaltă, oriunde am fost, centru istoric sau cartiere mărginașe, nu am văzut clădiri scorojite sau degradate.
Ajungem la Muzeul de Artă Contemporană Reina Sofia, unde nu se fac poze la colecția permanentă, dar se pare că toată lumea vrea o bucățică din Visage du Grand Masturbateur, astfel că nu pleacă nimeni acasă fără o imagine făcută pe furiș cu telefonul. Luăm prânzul pe la orele 16 iar cina în La Tragantua, un loc pentru care refrenul acela cu “esențe tari în sticluțe mici” se pliază foarte bine.
Seara îl prindem pe Mario Vargas Llosa la un churros con chocolate la San Gines și ne bucurăm de luminile de noapte ale Madridului – fiindcă metroul circulă până la două dimineața și vine din cel mult cinci în cinci minute.
Duminică dimineață ne dăm seama că am uitat pasta de dinți. Cum se zice “pastă de dinți” în spaniolă, fără google translate…? Fiindcă nu am luat telefonul cu mine – și nu e “dentifricio” ca în italiană, iar vânzătorul la buticul din colț este chinez…
Luăm micul dejun la Panaria din Atocha și pornim spre Prado. Nici aici nu se fac poze, așa că va trebui să mă mulțumesc cu planul clădirii… Dar locul este IMENS și mi s-a părut că ai nevoie de mai multe zile că să admiri fiecare lucrare și să asculți audioghidiul sau să consulți aplicația, ca să pleci acasă cu ceva mai mult decât privitul. Am stat până s-a închis, undeva pe la șapte. Seara ne-am dus spre El Sur. Nu erau locuri când am ajuns, dar în Madrid se zice “Hola” la intrare și se așează la bar. Localurile arată în general că niște bodegi, dar mâncarea este divină. Am comandat pulpo a la plancha și a fost cea mai bună caracatița cu cartofi pe care am gustat-o vreodată! Iar sangria a ajuns până în călcâi…
Luni iarăși am pornit pe jos spre Thyssen Bornemisza. Cum e gratuit, am păstrat biletul pentru mâine, astfel că în prima zi am văzut Louis Vuitton Time Capsule și al doilea etaj al expoziției permanente. Deși muzeul găzduiește lucrări importante de Picasso, El Greco, Zurbaran, Gaugain, Van Gogh, Renoir, Degas, Monet și alți impresioniști, aici se fac poze, așa că am profitat din plin.
Ce impresii mi-au rămas?
1. Ne plimbam prin Plaza Mayor și am intrat într-un magazin chinezesc. În tip ce noi ne uitam după genți, vânzătorul cânta împreună cu casetofonul muzică tradițională la guqin. M-a întristat chestia asta… Fiindcă în timp ce ne mirăm că un asiatic nu se împotmolește de birocrația, limba sau cutumele unei țări pentru a-și deschide un magazin, gândul de fapt îi este tot acasă. Eu simțeam că m-aș putea integra, chiar dacă atunci când vroiam să rostesc ceva, mi se încurcau în minte italiana cu spaniola. Paradoxal, când m-am întors în România, mi s-a părut foarte ciudat să aud vorbindu-se românește pe stradă. Mintea mea încă citea regulile de bună conduită din metrou – “mochila” (rucsac) se ține pe jos, spre a fluidiza traficul.
2. Orașul este imens. Nu ne-am plimbat decât până la periferia zonei centrale, dar clădirile arătau impecabil.
3. Eram răcită când am plecat din Otopeni, iar când am aterizat în Barajas erau opt grade. Nu ne-am dat seama cât de mult munții din împrejurimi influențează clima, astfel că diminețile erau răcoroase iar după-amiezile tocmai bune de purtat tricou. Cert este că farmaciile sunt mai rare, le găsești numai pe hartă. În schimb în România sunt peste tot. Și asta spune ceva, nu? Cert este că m-am întors mai bine, fără niciun fel de medicament. Dar odată ce m-am întors, m-am simțit expusă la același mediu: în trenul dinspre București spre Galați, două femei – una pe la vreo cincizeci și cinci, cealaltă pe la șaptezeci și cinci – trei ore jumate ( fiindcă în trei ore jumate se parcurg 228 de kilometri, iar cea în vârstă a coborât la Brăila. Apropo, cu avionul din București spre Madrid sunt tot atâtea ore, chiar mai puțin ) au vorbit exclusiv despre operații, înmormântări, cancer, admițând cu o oarecare superioritate că iau câte treizeci de pastile pe zi… Am încercat să mă mut de mai multe ori; abia la Buzău am reușit.
4. Din aeroport ajungi foarte ușor în centru cu metroul. Totul este foarte bine semnalizat; nu ai cum să te rătăcești.
5. Dove cumpărat din Madrid chiar are 1/4 cremă hidratantă.
6. Nu mi s-a părut că oamenii debordau de fericire – mulți sud-americani în metrou – dar se simțea din felul în care lucrurile arătau ca întreg, că treburile stau altfel decât în România. Nu am prea văzut mașini scumpe sau haine de firmă, dar oamenii se îmbrăcau cu gust. Cât este de important să fii conștient cu ce te îmbraci, nu doar să arunci o maletă și colanți! Treaba asta și eu o uit uneori; doar de-asta mi-am tăiat părul, ca să am mai puțin de lucru, nu ca să mă întreb dimineața dacă prind părul în veșnicul coc sau îl întind cu placa…
7. Tot impresia de “benessere” pe care am simțit-o și la Roma. Seara localurile sunt pline, dar nu este ideea de a comanda șapte feluri de mâncare și a sta câteva ore la masă, dimpotrivă. Mergi în La Rollerie, iei două Mahou cu patatas, intri în Museo del jamon și iei un bocadillo, te plimbi un pic prin Retiro și la sfârșit închei cu chocolate y churros care se găsește peste tot. Madrid, “te ves muy bien” – cum zice Maluma…sigur mai venim!