Am închis ultima filă a cărții și caleidoscop de amintiri mi se cerneau în fața ochilor. Aș vrea să dăruiesc tuturor părinților cartea Petronelei Rotar – Privind înăuntru, că poate așa înțeleg cum un copil păstrează fiecare cuvânt, fiecare privire, fiecare simțământ trimis de divinitate. Iar divinitatea, adică părintele, poate devine astfel mai conștient de hotărârile pe care le ia pentru sine și repercusiunile care vor descinde din comportamentul său peste ani.

Cu cartea în stânga și tastatura în dreapta, mă întreb care sunt cele mai vechi amintiri ale mele. Îmi aduc aminte diminețile petrecute la străbunici. În fiecare zi de grădiniță mă trezeam odată cu Ora exactă de la Radio România Actualități și ascultam creșterile și descreșterile Dunării. Rufe erau agățate în bucătărie spre a fi uscate și văd fețe de pernă mari, pătrate. Într-un cui bătut strategic în pervazul ferestrei, tataia țesea plase pescărești din fir de nylon cu mare dibăcie. În zare se vede blocul de garsoniere în care mama locuia. Mama mea e cea mai frumoasă și cea mai elegantă și uneori, când vine în vizită, îmi aduce ciocolată.

Iau micul dejun: fie ceai dulce cu lămâie, brânză sărată și pesmeți, fie două felii grase de pâine cu unt și gem de prune, fie ou fiert moale pe care Mamaia Nuța mi-l deșartă în farfurie, presărând sare grunjoasă. Îmi pune pachețel în gentuță, o gentuță dintr-un material roșu lăcuit, cu tighel în romburi, ca o geantă Chanel; nu se pleacă lăsând puterea în farfurie, adică ultimul dumicat. Ne mai certăm uneori pe subiectul ăsta și mamaia avea o rezolvare simplă, mă lua de braț pe nepusă masă și mă dădea afară din casă: stai la ușa dacă nu vrei să mănânci. Eram o fetiță dolofană, așa cum trebuia să fie un copil bine crescut pe vremea aceea. Altfel n-am văzut niciodată ceartă sau tristețe în casa străbunicilor, casa copilăriei mele.

Doamna educatoare era o femeie frumoasă și tânăra; cred că avea în jur de treizeci de ani și se numea Hogaș Iuliana. Înainte de a pregăti serbarea, eram toți așezați într-un semicerc, iar ea aflată în mijloc, pe un scăunel, cânta la chitară. Ne chema pe rând și mă văd stand în dreapta ei, cântând, chitara se auzea mai tare decât mine. Am fost selectată pentru cor fiindcă aveam ureche muzicală (poate și voce?) și eram tare mândră de asta. De altfel unchiul meu, Fani, cânta la saxofon, iar străbunicul meu, tataia Tică, la trompetă, și copil fiind, am fost mereu înconjurată de muzică. Teatrul Muzical pleca prin țară cu festivaluri, iar eu eram în mijlocul artiștilor, uneori dansând pe scenă. Aveam o rochiță grena cu buline albe în volane și mi se spunea Lambada. Încă am gustul pentru atenție și iubesc să dansez.

Apoi am stat la bunici și-mi aduc aminte că aveam casa plină de musafiri. Eram mijlocul Universului, toată atenția era a mea, toată dragostea curgea peste mine, iar eu iubeam să mă scălămbăi. Aveam camera mea – în mijloc un birou imens din lemn maro, scaun rotativ de lemn, ca de chimist, iar în dreapta un dulap lucios din lemn auriu cât toată lățimea camerei, în trei uși. Mama ținea aici rochiile de ocazie și tare-mi doream să fiu și eu mare și cochetă. Aveam un dulap ghiftuit cu haine, nu știu dacă toate erau ale mele, dar niciodată nu aveam ce să îmbrac, iar șosetele sau dresurile lipseau cu desăvârșire; nu știu pe unde se rătăceau. Din când în când făceam parada modei în fața invitaților, probând toți pantofii cu toc, tare-mi plăcea să mă dau în stambă.

Deasupra dulapului erau păpuși de toate mărimile și jucării de tot felul, dar mie păpușă Barbie îmi lipsea. Chiar și acum, când trecem prin supermarket la raionul de jucării, îmi sclipesc ochii a încântare descoparind ce minunății au mai apărut. Ultima oară am văzut o Barbie cu forme voluptoase. Am să închei cu imaginea asta: tataia Marin, care era inginer, îmi monta lampa de birou. Cum să fie, pe stânga sau pe dreapta? Se contrazice cu mamaia Stela, în final rămâne pe stânga, astfel încât umbra să cadă pe dreapta. Suntem amândoi mulțumiți de deznodământ și mergem în bucătărie, căci mamaia ne așteptă cu cina pregătită.

Cartea este o introspecție către amintirile mai puțin frumoase ale copilăriei, un îndemn de vindecare, țînând terapeutul in mâna dreaptă și frica in mâna stângă.