– Baby, te iubesc, dar am nevoie de spațiu.

– Baby, vreau să vizitez un bordel fiindcă am nevoie de inspirație pentru noua mea carte.

Dar Baby știa despre ce e vorba, fiindcă trecuse și ea pe la aceeași răscruce de drumuri. Așa că Baby își face frumușel bagajele și închiriază o garsonieră la marginea orașului. Invită la cafea toate prietenele alea guralive lângă care este atât de ușor să te destinzi și să te simți uman. Poate plânge pe îndelete, nu e nimeni să o vadă. Acum că s-a ușurat de povara aparențelor, parcă e loc de mai mult. Nu mai e nevoie să fie femeia fatală…ce gust minunat are singurătatea! Parcă începe să simtă viața care palpită într-un alt ritm, care se rotește după alte cicluri, viața aia care este dincolo de hainele fistichii și cofetăriile cu ștaif. Deja nu mai știa cine este cu adevărat, dar odată șters rimelul acela gros, începe să-și vadă propriul chip: doi ochi triști, încercănați, obosiți și o piele gălbuie din care tinerețea începea să pălească. Ce e de făcut?

– Mai întâi aruncăm la coș acel concealer. Somn, vitamine, cărți bune și oameni dragi; să începem cu asta. Să facem ordine în locușorul ăsta și să păstrăm cât mai puține bibelouri, fiindcă nu-mi place să șterg praful. Și vreau să-mi spui lucrurile de care îți este cel mai teamă.

– Oh, sunt atât de multe! Dar cel mai adânc simt o frică inexplicabilă; am frică în stomac. Îi simt vidul, ca un hău. Teama asta o înghit cu fiecare privire dezaprobatoare, încercând să plac. Teama că nu sunt suficient de bună, că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor celorlalți. Teama că toate luptele mele sunt în zadar.

– Teama ta este precum un pod. Este legătura dintre cine ești și cine ai fost. Prețuiește-o. Împrietenește-te cu temerile tale, fără a încerca să le alungi. Știi foarte bine c-ai s-o scoți la capăt. Tu ești o pasăre, iar steaua ta nu a apus încă.

– Când va apune steaua mea?

– Când ți se vor scurge zilele.

Cover photo by Cherene Pearl from Pexels

Am văzut același surâs fad și distant, ca și cum viața nu s-ar ridica la înălțimea așteptărilor. Dar cine suntem noi să regizăm așteptările? Un om plecat în lumea sa, răzvrătit în resorturile adânci, plimbând cățelușul prin colbul orașului.

– Este exact ce ghicitoarea mi-a prezis. Doar că uneori îmi pare un simulacru.

Scriu ziarele exact ce vrem să auzim, ceea ce ne place să citim despre noi înșine, imaginându-ne portretul idealizat al lui Dorian Grey: sunt un temerar, sunt propriul meu stăpân, sunt liber și iau viața ușor, nu mă întrec cu recordurile…

Pe când lucram pentru Venera Arapu, a venit în atelier o cerere pentru un articol de Revelion de la o revistă glossy – cum petrece un râvnit fashion designer noaptea dintre ani? Taskul a trecut în mâinile dibace ale dactilografei, care inspirându-se din meniurile restaurantelor de fițe din Franța, a compus meniul cu cele mai îmbârligat-de-pronunțat antreuri, feluri principale, deserturi și vinuri spumante. Dress Code? The Great Gatsby, obviously, care nu vreau să-mi imaginez ce buget exorbitant a alocat pentru decoruri, mașini de epocă și costume de lux. Articolul a fost publicat cu referințele mai sus menționate și femei au suspinat în timp ce brandurile au făcut încasările. Venera a sărbătorit acasă în acel an, un eveniment lumesc, în famile, la fel ca oricine. Fiindcă așa merg lucrurile în industrie: să râvnești ceea ce nu poți avea, să-ți vinzi sufletul pe altarul înmiresmat cu Chanel no 5, în timp ce faima i se propagă mai departe. Cin cin!

– Sunt un om liber. Nu mă definește spațiul care mă conține.

Ah, cât e de ușor să critici. Foaia asta albă e sfâșietoare; omul are nevoie de dramă. Așa că să începem cu un dialog. Eu spun o replică, tu un argument, începem să ne contrazicem, condimentăm cu replici piperate și uite așa ne trece timpul. Cu gust.

Iluzia libertății, cea mai dulce dintre toate, înaripată cu aripi de ceară precum Icar. Nu, nu suntem liberi. Suntem legați prin ombilic de părinți, de pământurile pe care am crescut, de bunicii care ne-au ținut în brațe cu mâinile lor ridate și vânjoase, de iubirile pe care le-am pierdut, de ochii pe care-i sărutăm în fiecare seară, de cutume, de Dumnezeu. Încearcă să rupi ombilicul și ai să fii un fugar bucurându-se de tărâmuri străine, de chipuri divine, de mângâieri orgasmice. Sub același cer. Mereu cu un ochi îndărăt.

Să fii liber înseamnă să extirpi umanul din tine și cu cât îți strigi mai tare independența, cu atât râd demonii mai apăsat. Pe de altă parte, sunt oameni cărora le atribuim realități fantastice doar pentru că sunt tăcuți precum o lună plină născută într-o zi de iarnă. Și atât ne place să descifrăm enigma! Ca să constați că nu e decât un vid, o liniște a minții, o îngustare a simțului olfactiv.

Arborii se aplecau contorsionați de gheață în fiare fantastice. Trenul gonea prin umbrele pădurii, zgâriind ferestrele de ramurile crescute în prisos. Un uliu își desface mantia aripilor, rotindu-și capul iscoditor, ciocul ascuțit profilându-se amenințător în diferite unghiuri.

– Ce cauți aici, la marginea foioaselor, chip de om? Întrebase cu ochii săi egali și rotunzi, ascunzând veșnicia veacurilor.

Mi-am ferit privirea, dar ochii săi mă urmăreau în gând, așa că tulburată i-am deschis și m-am avântat în acel abis de abanos al pupilelor.

– Am venit fiindcă mă mistuia dorul, am spus întinzând mâna spre a-i mângâia penajul mătăsos.

Într-o clipă a zburat, lăsând creanga a se undui sub greutatea evaporată. Devenind transparent, îi simțeam ochii fremătând prin aer ca două săgeți.

– Nu te recunosc. Și află că nu ești bine venită în Regatul de Gheață. Dacă te hotărăști să rămâi oricum, află că viață îți va fi în primejdie, iar spiritele îți vor încerca și mintea, și inima.

– Mă încumet.

Copacii în chip de străjeri s-au dat deoparte și sfioasă am intrat în negura pădurii. Dintr-odată pădurea s-a luminat și vedeam cu coada ochiului vietăți albicioase șerpuind curioase pe lângă scheletele arborilor. Păreau niște pești zburători, cu aripi precum voaluri lungi de borangic, care se mișcau sinuos prin spațiul strâmt al trunchiurilor. Dispăreau dacă incercam să-i observ pe îndelete. Le simțeam prezența corpurilor sidefii și lumina pe care o emanau, dar nu-mi dădeam seama dacă ele mă urmăresc pe mine sau eu pe ele. Țurțuri se desprindeau zgomotos la marginea pădurii vrăjite, pulsând spaimă în mintea mea prinsă de fascinație.

Care este sensul vieții?

Ne naștem pentru a îndeplini obligațiile lumești: un servici – eventual un post de director, o casă – eventual o vilă, și un copil – hei, unde este nepotul acela pe care l-am comandat? Nu contează dacă simți satisfacție la sfârșitul zilei de lucru, nu contează dacă îți iubești soția, nu contează dacă simți bucurie în casă, doar pentru simplul motiv că ești părinte. Ne naștem pentru a muri, fără de fapt să fi trăit. Și astfel existența devine sacrificată în brațele unui viitor incert, o rândunică ce a trăit pentru a-și hrăni puii, care au uitat de grija ei la bătrânețe. De-asta se fac copiii, ca să-ți aline bătrânețile, nu?

Știam un om care vedea satisfacție în note, în recunoaștere, care găsea în Școală o împlinire, fiindcă Acasă nu avea niciuna, chiar dacă mâncarea stătea aburindă pe masa din bucătărie. Acasă trăia lângă un tată absurd despre care știa că venise pentru a umple piedestalul figurii paterne. Un joc al disimulării – ea se juca de-a copilul perfect, ei de-a familia ideală, iar când musafirii își luau hainele din cuier și plecau, se lăsa atmosfera groasă de ură și teamă.

Cover photo by Annika Thierfeld / Pexels

Obișnuiam să cred că inspirația nu pot să mi-o sorb din fericire. Unde ai auzit tu de artiști pe culmile succesului, inspirați de beatitudinea sublimului? Nu, artiștii adevărați sunt chinuiți, neînțeleși, stigmatizați, posedați de pasiuni intense. Iar adolescența mi-a oferit exact aceste lucruri, pe care am avut grijă să le multiplic în mintea mea, dându-le o forță viscerală. Fericirea nu e făcută pentru muritorii de rând. Așa că lucrurile bune care mi se întâmplau, nu păreau decât niște steluțe răzlețe într-un cer negru, vâscos.

De-asta nu pot să uit. Și de fapt, poate nici nu vreau să uit. Ce suntem noi, dacă nu suma amintirilor?

Făceam adesea crize de astm și mergeam la domnul doctor Ierima de la Spitalul de Copii. Soluția era simplă – o săptămână (eu îmi amintesc că erau două, dar ca să nu dramatizez) de Penicilină cu Gentamicină la doisprezece ore. Femeia de serviciu ne făcea injecțiile de noapte, în timp ce ziua saliniza aerul cu miros de clor, spălând cimentul; un miros înțepător, declanșator pentru mine. Simt și acum frica, văzând ușa salonului deschizându-se, fiindcă doamna de serviciu nu avea o mână gentilă.

Nu mai strânge curu’ ăla de fier, că se rupe acu’!…spunea unui copil din patul alăturat, în timp ce primea câte o ciocolată Africana în buzunarele-i largi de halat albastru, cu acel zâmbet sfios care rostește nu e nevoie, dar speră să-i rupă ambalajul și data viitoare.

Trebuia să accepți durerea cu bunăvoință, să o lași să curgă în tine, fără să i te împotrivești; aveam oroare de imaginea acului făcându-și loc în carne. Aveam și eu, ca și ceilalți, vânătăi noduroase, unele peste altele, de nu puteam sta în șezut. Dar toată lumea era drăguță cu mine și mă simțeam iubită. Atunci se găseau și timp, și modalități de a-mi oferi afecțiune. Așa că suferința mi s-a părut întotdeauna un preț corect de plătit pentru incandescența dragostei.

Cover photo by rawpixel.com / Pexels