La un momentdat îmi trece prin minte să citesc recenziile altor oameni despre cartea pe care tocmai am citit-o. Și până să ajung la laptop, mi-am dat seama că nu scriu pentru Bacalaureat, așa că mi-am permis să scriu cu propriile impresii.

Tocmai am parcurs ultimele pagini și am pus cartea deoparte, neputând să-mi iau privirea de la copertă. Da, te surprinde finalul, bogat în cuvinte meșteșugite, venite să zugrăvească aievea personajele și decorul. Ceea ce m-a impresionat este ușurința cu care autorul descrie mizeria și decăderea. Bineînțeles, e ușor să vorbești despre iubire printre cearceafuri de damasc albastru, paturi cu baldachin, mobilier cu volute și încrustații de fildeș, servind ambrozie din pocal de argint. Încercă să rămâi loial muzei tale, când mâncarea este puțină!

Mi-a plăcut alternanța între poveste și articol, de la atmosfera teatrului radiofonic la știrile impersonale. Și Timpul acela irepetabil care curge între adolescență și căsătorie, câțiva zeci de ani condensați printr-o clepsidră de trei sute și ceva de pagini de capodoperă literară.

Povestea e despre creștere și descreștere. Lucrând pentru postul de radio Panamericana, don Mario se ocupă de buletinele de știri, în timp ce încearcă să publice primele povestiri în ziare. Într-o zi, un nou coleg își face apariția în redacție – Pedro Camacho, venit tocmai din Bolivia, angajat de către Genari (tată și fiu, proprietarii radioului) spre a crește audiența postului prin teatru radiofonic. Poveștile redactate de “scribul bolivian” merg în paralel cu povestea de dragoste dintre Mario și Julia. Aici este miezul cărții, suspansul, fiindcă în timp ce poveștile lui Pedro sunt scurte, captivante și contorsionate, povestea lui Mario este liniară și prezintă istoria sa cu frumoasa boliviancă, cea care ii va deveni prima soție.

Cartea are ca filon antiteza dintre dibăcia lui Pedro și incapacitatea lui Mario de a scrie. Poate de fapt Pedro este un alter ego, ale cărui fraze curg la mașina de scris, un scriitor care își prețuiește munca și își dă seama de însemnătatea ei prin programul draconic impus, ducând-o la rangul de artă, insuflând respect și admirație, în timp ce tânărul încă își caută poveștile și cuvintele. Unde se termină jobul și unde începe arta, despre sacrificiul în numele unui scop mai înalt, artistul care renunță la sine spre a-și împlini opera – câteva dintre ideile rostite în carte.

La final rolurile se inversează. Provocând o dramă prin căsătoria la nouăsprezece ani cu propria mătușă, Mario găsește inspirația de a scrie și pleacă spre Paris împreună cu proaspăta soție spre a-și împlini visul, acela de a închiria o mansardă și a se dărui scrisului. Întors în țară peste câțiva ani, îl reîntâlnește pe Pedro ca umil funcționar într-o revistă, păstrându-și însă impresia despre propria valoare, în timp ce el, Mario Vargas Llosa, capătă renume internațional și e deja căsătorit cu a doua soție, verișoara Patricia.