Vreau să ating și eu starea aceea de beatitudine în care este de-ajuns faptul că pur și simplu exiști. Toate cărțile astea despre achievements, objectives, pro-activity, încep să-mi facă rău la stomac. Întotdeauna e loc de mai mulți bani, mai multă muncă, mai multe shopping sessions, styling advices, better sex life, faster cars și healthy eating din chain supermarkets. Sincer m-am plictisit. Foamea pentru mai mult îmi provoacă greață. Și nu știu cu ce să umplu golul înfometării.

Mă visez întinsă pe iarba proaspătă a unui râu. Aș vrea să-i ascult bolovanii și apa făcând sărituri printre ramurile copacilor care se apleacă și ei să-i tâlcuiască șipotele. M-aș uita la soare printre degete și mi-aș dezgoli coapsele învinețite de iarnă, ca să se bucure de iubirea-i necondiționată. Copacii s-ar scutura blând de petale și foșnetul mestecenilor ar suna ca un poem. M-aș pierde în pădure, minunându-mă de mirosul pământului, de ciuperci și licheni, de păsări cu penaj pestriț și simfonii arhetipale. Să-mi umplu mintea, inima, sufletul și stomacul cu lucrurile astea care deja par fantastice, mitice, cum numai imaginația unui copil zămislește încă zâne, magie și gnomi.

Voiam să fiu mare, să port ruj și pantofi cu toc. Vreau să vină din nou vremea copilăriei, când mâncam pâine înmuiată în apă cu zahăr și mă dădeam în leagăn până sus. Treceau juliturile în genunchi cu îmbrățișări de bunică scumpă și simțeam că nu duc lipsă de nimic în casa ei. Seara mă îmbrăca în cămașă de noapte roșie cu dantelă neagră, mai lungă decât mine, și mă legăna pe picioare să adorm. Mă uitam la jucăriile din bibliotecă ca la niște personaje de poveste și mă culcam cu imaginea lor în gând.

Nici întristare, nici suspin, uneori mă întreb din ce-i plămădită lumea asta. Mor oameni, se nasc oameni de milioane de ani și nu s-a risipit încă vraja miracolului. O poartă secretă către un dincolo al tăcerii și al plinului, al fericirii simple și al iubirii nemărginite, fiindcă trebuie să fie un infinit al lucrurilor care aici sunt doar scântei într-un cer de abanos. Nu vreau să-mi fie teamă, ci să deschid cu dor nirvana reîntâlnirii când timpul se va împlini.

Cover photo by SadMan Chowdhury / Pexels