Obișnuiam să cred că inspirația nu pot să mi-o sorb din fericire. Unde ai auzit tu de artiști pe culmile succesului, inspirați de beatitudinea sublimului? Nu, artiștii adevărați sunt chinuiți, neînțeleși, stigmatizați, posedați de pasiuni intense. Iar adolescența mi-a oferit exact aceste lucruri, pe care am avut grijă să le multiplic în mintea mea, dându-le o forță viscerală. Fericirea nu e făcută pentru muritorii de rând. Așa că lucrurile bune care mi se întâmplau, nu păreau decât niște steluțe răzlețe într-un cer negru, vâscos.

De-asta nu pot să uit. Și de fapt, poate nici nu vreau să uit. Ce suntem noi, dacă nu suma amintirilor?

Făceam adesea crize de astm și mergeam la domnul doctor Ierima de la Spitalul de Copii. Soluția era simplă – o săptămână (eu îmi amintesc că erau două, dar ca să nu dramatizez) de Penicilină cu Gentamicină la doisprezece ore. Femeia de serviciu ne făcea injecțiile de noapte, în timp ce ziua saliniza aerul cu miros de clor, spălând cimentul; un miros înțepător, declanșator pentru mine. Simt și acum frica, văzând ușa salonului deschizându-se, fiindcă doamna de serviciu nu avea o mână gentilă.

Nu mai strânge curu’ ăla de fier, că se rupe acu’!…spunea unui copil din patul alăturat, în timp ce primea câte o ciocolată Africana în buzunarele-i largi de halat albastru, cu acel zâmbet sfios care rostește nu e nevoie, dar speră să-i rupă ambalajul și data viitoare.

Trebuia să accepți durerea cu bunăvoință, să o lași să curgă în tine, fără să i te împotrivești; aveam oroare de imaginea acului făcându-și loc în carne. Aveam și eu, ca și ceilalți, vânătăi noduroase, unele peste altele, de nu puteam sta în șezut. Dar toată lumea era drăguță cu mine și mă simțeam iubită. Atunci se găseau și timp, și modalități de a-mi oferi afecțiune. Așa că suferința mi s-a părut întotdeauna un preț corect de plătit pentru incandescența dragostei.

Cover photo by rawpixel.com / Pexels