Undeva, la marginea satului, dincolo de vacarmul grijilor obișnuite, găsisem o colină cu iarbă presărată cu trifoi, pe lângă strada Câineni. În mijloc se înălța un nuc, îmbătrânit de secole, iar cărarea ce se întindea până la el părea mărginită de râpe. Tufe de trandafiri sălbatici crescuseră ca o rasfirare de stele pe un cer negru de vară.

Iarba ce se culcase dedesubt păstra forma trupului meu, ca și cum acolo îmi era locul, seară de seară, să vin și să ascult ritmurile de pasăre liberă ale mierlei, jumătatea de lună ce înainta enigmatică brăzdând cerul și luceferii care se roteau distant printre frunzele late ale arborelui.

Mă întreba inima ce înseamnă a iubi și i-am spus că nu mai știu a rosti în cuvinte. Dar trebuie să fie acea lumină pe care o simți în inimă, ca o fereastră deschisă, acel zâmbet care îți desenează bujori de purpură pe chip, și ochii care spun povești cu speranță de dragoste nepieritoare în glas. Dar iubirea e ceva ce poți avea mereu în suflet, plăsmuită din sărutări, munți și ape curgătoare, crâmpeie de peisaje pe care le-ai văzut aievea sau doar ti s-au arătat precum o fantasmă. Fiindcă dragostea, ca orice altceva, e un exercițiu de percepție, un talisman care îți poartă pașii, un om sau o floare, un gând, o emoție, o dorință.

E și amărăciunea o alegere. Însă lucrurile pe care le alegi, se reflectă pe chipul desfigurat, în ochii pierduți, în buzele strânse. Și eu vreau să fiu precum valurile mării, cu cântece de sirenă în adâncuri și furtuni de țărmuri negăsite, cu corăbii scufundate și perle făurite de scoici octogenare. Pescărușii să se rotească deasupa mea, pe cerul infinit, algele să ocrotească peștii arlechin, timpul să se involbureze și să se dilate, făpturi fantastice să iasă la chemarea de fluier a duhurilor.