Deși trenul a avut întârziere, am ajuns în jurul orei 8. Iar hostelul (da, am făcut rezervare la un hostel, prima oară în 8 ani) își deschidea ușile abia la orele 10. Ce să fac? Am plecat spre Piața Victoriei. Intru într-un Mc, îmi iau un cappuccino cu scorțișoară și mă duc gânditoare la masă. Am dormit în tren, dar parcă nu mă simt atât de fresh încât să încep să scriu. Ce plimbat, ce vizitat? Eu am venit în Timișoara să scriu!
Mă așez într-un colț; am o plăcere deosebită în a privi lumea. În fața mea, doi adolescenți își fac temele: cu caiet, referințe, stilou și riglă, toate cele necesare pentru școală. Și două sticle de Coca Cola în fundal. Uite aici reclama ideală la McDonald’s. Dacă ar fi apărut într-un spot, ar fi părut o utopie.
După o bună bucată de vreme ea se ridică, el o îmbrățișează. Ea nu dă atenție acestui semn de afecțiune și pare cu gândurile încurcate în teme. Mă uit la mâinile acelea mici mulându-se pe talia ei și mă minunez în sinea mea cât de tânără e dragostea sau nevoia de a împărți și a primi afecțiune și cât de caraghioasă poate părea în ochii unui om care a trecut deja de inocența primului sărut. Se mai întoarce emoția aceea cu mâini reci și vid în stomac, în afară de dățile în care merg la vreun interviu?
Însă chiar dacă nu, amintirea mă face să retrăiesc intens acel moment când ne-am cunoscut pentru prima oară și am mers împreună spre Lucianca la petrecerea unui prieten. Mă uit în urmă cu regret, spunându-mi că înainte eram tânăra, eram naivă, eram altfel, când de fapt eram fix la fel. Momentele pe care mi le amintesc, sunt tocmai acele clipe care ies la mal ca niște scoici din marea de întâmplări obișnuite. Ca și acum. Nu pot să-mi amintesc anii clipă de clipă, doar picanteriile.
De fapt am foarte vie în minte imaginea lui Alexandru Popa, băiatul de care eram eu îndrăgostită prin școala primară. Eram undeva prin clasa a 3-a și verișoara mea de la Brăila venise în vizită. Bineînțeles că mă întreabă de băieți. Și eu îi spun că Alexandru locuiește în spatele blocului.
-Păi hai să-l vedem!
-Bine, îți fac cunoștință cu el și tu spui că ne vedem cu el întâmplător.
Numai când mă gândesc la povestirea asta, îmi vine să râd cu gura până la urechi. Mda, inventivitatea fetelor când vine vorba de băieți…
În vacanța următoare și Alexandru era îndrăgostit de mine – întotdeauna am fost perseverentă. Îmi amintesc cum prietena mea urcă într-o dimineață de vară cu sufletul la gură 4 etaje ca să mă anunțe că Alexandru Popa – numai să cauți Alexandru Popa în Pagini Aurii – este jos și că vrea să vorbească cu mine. Fug repede spre balcon și îl văd cu un braț de trandafiri, împreună cu prietenul lui Nechita, pe o bicicletă Pegas. Vorbesc cu bunicul meu să mă lase să cobor, că mă așteaptă dragostea vieții mele. Tataia Marin îmi spune că nu se poate și mai întâi trebuie să iau micul dejun.
Îmi făcuse cele mai delicioase ouă ochiuri, dar până am înghițit nemestecat, Alexandru și-a pierdut răbdarea și mi-a lăsat toți trandafirii împrăștiați pe asfalt. Panicată, m-am dus în spatele blocului. L-am găsit, am vorbit și i-am spus că dacă vrea să fie prietenul meu, trebuie să schimbe câte ceva în atitudinea lui.
În final nu ne-am pupat, nu ne-am ținut de mâna, lucrurile s-au rupt iar în anul ce a urmat am plecat spre altă școală. Sau ne-am pupat pe obraz? Nu mai știu. Oricum, altă modalitate nici nu era, decât pe obraz. Mă amuză nespus întâmplarea asta cu trandafirii roșii rupți în petale, de fiecare dată când mi-o amintesc.