Când călătorești singur, te contopesti cu genul amorf dinaintea Creației. Like losing gender. Trenul este precum o mașină a timpului în care spectrul electromagnetic se comprimă, se dilată, lăsându-te pierdut în infinitatea punctelor lui Seurat. Sirena oprește mașinile și brusc, existența trenului se materializează greoaie, particulă cu particulă. Gâște sălbatice se zburătăcesc spre înaltul cerului, iar trenul se pierde din nou în lanul de rapiță.  Cerul acoperit de fuioare, toarce o invocare pentru Indra. Nemișcat, Pământul așteptă latent ruperea cerurilor sau risipirea norilor. Chipul meu se reflectă peste tot ceea ce văd dincolo de oglindă. Pătrund cu privirea până dincolo de curbura Pământului și văd o planetă pierdută în imensitatea spațiului, urmându-și cuminte coordonatele. Stele strălucesc șerpuit, liniștea inundă compartimentul. O doamnă se așează ceremonios lângă mine, Miss Future Past și începem o conversație cat se poate de agreabilă.

– Vă servesc cu un ceai?

– Roșu, aromat și ceașcă de porțelan, te rog.

În tren port cele mai fascinante conversații, iar lanul de rapiță este galben orbitor, ca o zi incandescentă de vară.

– Am mandibula încleștată de cuvinte nerostite, miss.

– Diplomația este indubitabil o artă dear, însă toți sfârșesc precum prietenul nostru, Van Gogh. Oamenii cad adesea în abisul cuvintelor, înnecându-se. Efectul cuvintelor înghițite cu regularitate au rată de succes mai mare ca operația pe creier!

Întorc privirea și norii se desfac în formă de ochi, lăsând să se vadă limpezimea cerului. Berze cu picioare supradimensionate păzeau granița dintre lumi.

Photo by Maria Tyutina / Pexels