Nu știu ce fel e făcut creierul meu, dar nu sunt bună la reținut ani. De-asta nici nu am fost prea bună la Istorie. Cu toate acestea, cea mai mare notă în Bacalaureat am luat-o la Geografie. Spunea Einstein că ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat la școală este educația, adică bunul simț. Bunul simț care nu are vârstă și care împreună cu privirea și limbajul trupului dau interpretarea corectă a tonului unei conversații.
Nu sunt omul potrivit cu care să ai o conversație despre filosofie, geografie și nici chiar artă. Deoarece cu cât mă uit mai mult la ceea ce fac alții, cu atât creez mai puțin. Am dificultăți din a asocia noțiunile uneori și nu sunt un om care excelează în small talk sau mondenități. Dar eu am stofă de om cu care să stai la masă în tihnă, o femeie care știe să-ți asculte durerile în timp ce te spală pe spate, în cadă, să farmece, să iubească, să te mângâie în păr, o iubită cu răbdarea de a crea atmosfera aceea plăcută, cu lumânări calde, din care se nasc idei și puterea de a le construi.
Nu vreau să stau într-o atmosferă de dispute, de împărțire a puterii. Ce putere, cine doarme cu pantalonii pe el în seara asta? Să aud mereu lucruri cu care nu sunt de acord. Nu e asta o pierdere de timp? Fiindcă apoi mintea îmi obosește gândind lucrurile pe care nu le rostesc. De-aici se naște bipolaritatea. Vreau să rostesc lucrurile pe care le simt fiindcă tăinuind cine suntem cu adevărat, niciodată nu ne vom găsi împlinirea.
Nu știu. Nu sunt. Nu vreau.
Trei paragrafe în care am vrut să definesc ceea ce îmi displace. Fiindcă optimismul este mereu un drum, mereu o căutare, mereu o devenire. Stabilind cine nu vreau să fiu, pot să încep a mă constui. Și aș culege tot felul de ingrediente dintr-o pădure fermecată, dintre care consecvența ar fi cel mai minunat ingredient. Problema cu consecvența este că pare a fi un ingredient rar, o plantă care se cultivă în câțiva ani și care dă roade puține, dar neasemiut de gustoase. E un paradox că deși oamenii trăiesc mai mult, deci ar avea mai mult timp la dispoziție pentru a-și urma visele, sunt anxioși pentru că lucrurile nu se întâmplă repede, repede, pe fast-forward înainte. Eventual cu multitasking și teleportare. Mă întreb adesea cum părinții noștri au avut puterea de a rămâne zeci de ani în pătratul unui singur job. Dar poate că asta nu înțeleg eu din legile firii, că este nevoie de stabilitate si stăruință pentru ca fructele să dea în pârg. Din acest motiv poate credința este pentru toți o încercare.
Liniște, acceptare, dăruire. Începând cu sufletul care-mi stă într-un trup, trupul într-o casă, casa în mijlocul altor oameni – vreau să fie curate, luminoase, deschise, cu poftă de fapte bune. Dar dincolo de cine vreau să fiu, mă uit la cum mi-am petrecut viața în ultimii ani: într-o liniște de așteptare în care lucrurile au fost line, fără scânteieri, fără abisuri. O primăvară contemplativă, care întârzia să înflorească, o livadă de cireși cu cer mai luminos sau mai întunecat, un timp încremenit. Iubesc cireșii aceștia, cu forma lor perfectă și muguri ai speranței, dar simt că vreau să înfrunt pădurea de la margine, cu întunecimile ei, cu nopțile înfricoșătoare, cu ecouri de buhă. Stiu că e posibil să mă pierd, să nu mai știu să mă întorc niciodată la crângul cu cireși, dar ce vor spune despre mine toate acele pânze, pensule și albastrul de Cobalt, dacă se vor crepona și usca într-un ungher de minte?
