Aveam un milion de gânduri și niciunul nu era despre tăcere și meditație. Așa că Sabina a început ședința prin a ne povesti despre călătoriile ei de-a lungul si latul Indiei, despre Ramana Maharshi și Osho, despre oamenii aceia săraci care uneori trăiesc într-o casă de chirpici în mijlocul junglei, care mulțumesc sincer pentru puținul pe care îl au, intemperiile vremii și vizitele tigrilor.

În mine este o poveste de stoic. Cu câțiva ani în urmă m-am bătut în piept înainte de a intra în sala de operație, ca să-mi dau putere, dar și ca să le încurajez pe femeile care se temeau de bisturiu. M-a durut acea bătaie în piept, dar nu am lăsat să răzbată acea suferință, chiar dacă femeile din salon nu se simțeau oricum prea impresionate de pumnii mei. Mi-am imaginat că trebuie să fiu precum pietrele unui râu, dar anii au trecut, temerile au râs de mine din cotlonul lor, iar eu în cele din urmă am obosit să le tot șoptesc să tacă. Trebuie să învățăm a locui împreună, ca doi orfani ce au sărit peste o prăpastie ținându-se de mână.

Vreau să încep prin a mă iubi și a mă accepta cu izbânzile, dar mai ales cu lașitățile. Unde se termină vulnerabilitatea, unde începe încrederea? Unde se termină stima de sine și unde începe abandonarea în grija Tatălui Ceresc?

Înțeleg că am de toate și că nu voi avea niciodată totul. Înțeleg, dar nu pot să pătrund acea seninătate în care accepți și ești acceptat, acea bucurie arhetipală în care omul este în armonie cu Sinele.

“Suntem niște păcătoși”. Da, suntem. Nu și-a omorât Cain fratele mai mic? Din invidie, nimic mai mult. Iar când Dumnezeu l-a întrebat unde este Abel, nu i-a răspuns acesta cu ironie “Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?”. Dacă i-ar fi răspuns: “Da, Doamne, l-am omorât fiindcă am fost invidios, fiindcă ai arătat spre el mai multă bunăvoința decât spre mine”, pedeapsa ar fi fost aceeași? Sau și mai bine, dacă i-ar fi spus lui Dumnezeu: “Doamne, am nevoie de ajutorul Tău fiindcă mă simt cuprins de mânie”, înainte de a-și ucide fratele, cum ar fi curs Istoria?

Da, suntem niște păcătoși, dar avem și Duh Sfânt în același timp. Îmi place să-mi imaginez că Universul, cu galaxiile sale, dar în special cu imensitatea spațiului, este în mine. Nu pot să cuprind imaginea lui Dumnezeu decât în fotografia asta: eu, o planetă ca o nestemată albastră, care în loc să-mi iubesc oceanele și pământurile cu păduri fermecate, am grijă să subțiez stratul de ozon și să-mi topesc ghețarii, lăsându-mi frumoșii urși polari să piară, iar El, imensitatea Cosmosului. Dumnezeu este Iubire, nu este în norme, nu este în ierarhie, nu este în cutume. Dumnezeu este în toate și în toți, indiferent de religie. Suntem speciali și în același timp la fel.

Adevărul este unul singur, dar șlefuit în fațete, ca un diamant. Pentru o clipă, meditația m-a ghidat către interior. Ce este acolo? Cum arată? E liniște ca de contemplare sau e haosul ciocnirilor de planete?

Poate doar “este”.

Cover photo by Digital Buggu / Pexels