Uitându-mă peste portretele de familie de la Frederiksborg Castle, mi s-au colorat în fața ochilor propriile momente înrămate.

Eu sunt un om privilegiat. Nu pentru că am descoperit piatra filozofală, ci pentru că sensul vieții e acela de a te bucura cu simplitate de viață. Poate pietrele filosofale sunt menite pentru Tesla sau Van Gogh care au plătit scump pentru tainele ce li s-au dezvăluit.

Eu sunt un om privilegiat fiindcă străbunica mea a trăit o vârstă cum numai în povești auzi – 90 de ani. O iubesc fiindcă nu își punea probleme existențiale – cogit ergo sum – însă de fiecare dată când mă întorceam în orașul natal și îmi deshidea ușa, surpriza de pe chip îi era întotdeauna nouă și în același timp neschimbată, o bucurie totală, unică și simplă. Mă aștepta cu cel mai cald zâmbet, cu pielea cea mai fină de pupat și cu cea mai încăpătoare îmbrățișare. Îmi arunc hainele și ghiozdanul pe undeva, mă descalț cât pot de repede și ea pune pe masă ce găsește mai bun în cămară. Și orele curg fără să ne dăm seama. Mă uit peste bibelourile din bibliotecă și ea îmi povestește ce se mai întâmplă prin bloc sau prin neam și apoi mergem să ne culcăm împreună îngrămădite în patul din dormitor, care-mi ajunge până la jumătatea gambelor. Adorm greu și n-am loc să mă fâstâcesc, așa că mă las cuprinsă și adorm. Somnul ăsta de prânz devenise ritual în ultimul timp. Apoi ea se trezește înainte și pregătește desert – cornulețe cu dulceață de prune.

Și nicăieri nu mă simțeam mai bine, parcă suspendată într-un timp fără început și fără sfârșit, știindu-mi inima întreagă. Și mamaia Nuța s-a născut în anii 20, într-o familie mare, a văzut mașini de epocă, “păsări de fier”, televizor color, PC și IPhone 6. Împreună cu tataia Țică a trecut printr-un război mondial, foamete, bucurii și întristări … și avea spiritul la fel de cristalin, mulțumind parcă în gând de tot ceea ce clipa îi oferea. Tataia Țică cânta la trompetă, unchiul meu la saxofon și făceau parte din orchestra orașului. Toată copilăria mi-am petrecut-o mergând la spectacole, în special în timpul verii, și mamaia Nuța iubea să se gătească cu mărgele și să petreacă. Timpul petrecut în generală și liceu a fost rupt și de bunici, și de spectacole, dar asta trebuie să fie o poveste despre străbunica mea, așa că am să desenez în minte mărgelele ei galbene, de plastic, pe care le etala asortate cu mare bucurie.

Și viața s-a bucurat de mamaia Nuța, de felul ei vesel de a se purta, de ușurința cu care intra și pleca dintr-o conversație, de mâinile cu care frământa coca pentru cornulețe și i-a dăruit sănătate. Iar inelul ei cu piatră roșie, care n-a fost scos din deget de câțiva zeci de ani, a rămas astăzi la mine.