Februarie este întotdeauna o lună plină, dar am încercat să iau lucrurile ușor, mai ales că mi-a căzut în mână cartea lui Tom Hodkinson – Mic tratat pentru leneși rafinați. Bineînțeles că m-am trezit în mijlocul unei crize de timp, hăituită ca un animal în bătaia deadline-urilor. Dar nu asta înseamnă să trăiești? Da, recunosc, sunt un pic masochistă și găsesc voluptate în durerile cărnii și uneori ale spiritului, tocmai ca să mă desfăt mai tare pe urmă. Nu e cazul durerilor de dinți. Sau a migrenelor. Acelea sunt niște dureri șfichiuitoare, nemiloase, care nu înțeleg plăcerea introspecțiilor în lungile seri de iarnă.

Eu când merg cu trenul simt că trăiesc. De zeci de ani același drum și tot nu i-am reținut haltele. Este un om pe care îl văd adesea între stații, cu chip blând și port onest, cu geantă mare pe după umeri. Lasă pixuri, jucării și tot felul de lucruri mărunte pe scaunul de lângă. Nu aveam cash, un singur leu rătăcit prin geacă. L-am văzut cu coada ochiului și m-am prefăcut că adorm, încercând să evit întâlnirea. El s-a întors mai târziu, la fel de serios, determinat să-mi arate toate chițibușurile ascunse în geanta sa.

M-am simțit prost. Ideea de a dezamăgi un om onest, căruia ii citești în ochi bunătatea, suferința, umilința, speranța… Acceptarea asta fățișă, simplă, asumată în față vitregiilor vieții, pur și simplu mă lichefiază. Simt că trebuie să-mi oțelesc mintea, să-mi aspresc privirea, să trag armura orgoliului peste trupul meu fragil și apoi întâlnesc un astfel de om, care mă destramă prin a sa limpezime.

Au femeile în ele ceva de infirmieră – o dorință de a îngriji, de a obloji răni. Și în timp ce stăteam picior peste picior, ușor indispusă că am fost întreruptă din meditația mea penibilă,  i-am văzut privirea. I-am întins singurul ban pe care îl aveam. El s-a uitat nedumerit pe scaun – nu lipsea nimic. 

– Ah! Știu! 

A căutat în geantă și mi-a întins un pix. Am căutat în geantă și i-am întins un mărțișor. Încurcat, s-a uitat la mine, eu am încercat să găsesc chipul cel mai plin de recunoștință. Simt că am găsit doar ceva schimonosit. El caută din nou în geanta sa. Îmi dăruiește un Minion. Eu îi mulțumesc. Și ne despărțim.

Totul din mimică. Nu a rostit niciun cuvânt, dar aș fi vrut să-i dau o bucată din mine, dacă l-ar fi putut întregi pentru un timp. Și cu toate astea, nu a acceptat nimic gratuit din partea mea. Nu a fost un gest de compasiune, ci o lecție de omenie. O lecție căreia dacă-i pătrunzi sensul, îți vine să plângi, să ierți, să iubești liber, necondiționat. 

Trec uneori oameni pe lângă mine, iar eu sunt ocupată cu propria-mi reflexie.

– Maică-mea îmi spune că dacă n-am bani în portofel, miros a prost.

– Păi dacă ai bani pe card, nu e același lucru?

Da, mama lui Dan, aveați dreptate. 

Cover photo by Pexels