Arborii se aplecau contorsionați de gheață în fiare fantastice. Trenul gonea prin umbrele pădurii, zgâriind ferestrele de ramurile crescute în prisos. Un uliu își desface mantia aripilor, rotindu-și capul iscoditor, ciocul ascuțit profilându-se amenințător în diferite unghiuri.

– Ce cauți aici, la marginea foioaselor, chip de om? Întrebase cu ochii săi egali și rotunzi, ascunzând veșnicia veacurilor.

Mi-am ferit privirea, dar ochii săi mă urmăreau în gând, așa că tulburată i-am deschis și m-am avântat în acel abis de abanos al pupilelor.

– Am venit fiindcă mă mistuia dorul, am spus întinzând mâna spre a-i mângâia penajul mătăsos.

Într-o clipă a zburat, lăsând creanga a se undui sub greutatea evaporată. Devenind transparent, îi simțeam ochii fremătând prin aer ca două săgeți.

– Nu te recunosc. Și află că nu ești bine venită în Regatul de Gheață. Dacă te hotărăști să rămâi oricum, află că viață îți va fi în primejdie, iar spiritele îți vor încerca și mintea, și inima.

– Mă încumet.

Copacii în chip de străjeri s-au dat deoparte și sfioasă am intrat în negura pădurii. Dintr-odată pădurea s-a luminat și vedeam cu coada ochiului vietăți albicioase șerpuind curioase pe lângă scheletele arborilor. Păreau niște pești zburători, cu aripi precum voaluri lungi de borangic, care se mișcau sinuos prin spațiul strâmt al trunchiurilor. Dispăreau dacă incercam să-i observ pe îndelete. Le simțeam prezența corpurilor sidefii și lumina pe care o emanau, dar nu-mi dădeam seama dacă ele mă urmăresc pe mine sau eu pe ele. Țurțuri se desprindeau zgomotos la marginea pădurii vrăjite, pulsând spaimă în mintea mea prinsă de fascinație.

Care este sensul vieții?

Ne naștem pentru a îndeplini obligațiile lumești: un servici – eventual un post de director, o casă – eventual o vilă, și un copil – hei, unde este nepotul acela pe care l-am comandat? Nu contează dacă simți satisfacție la sfârșitul zilei de lucru, nu contează dacă îți iubești soția, nu contează dacă simți bucurie în casă, doar pentru simplul motiv că ești părinte. Ne naștem pentru a muri, fără de fapt să fi trăit. Și astfel existența devine sacrificată în brațele unui viitor incert, o rândunică ce a trăit pentru a-și hrăni puii, care au uitat de grija ei la bătrânețe. De-asta se fac copiii, ca să-ți aline bătrânețile, nu?

Știam un om care vedea satisfacție în note, în recunoaștere, care găsea în Școală o împlinire, fiindcă Acasă nu avea niciuna, chiar dacă mâncarea stătea aburindă pe masa din bucătărie. Acasă trăia lângă un tată absurd despre care știa că venise pentru a umple piedestalul figurii paterne. Un joc al disimulării – ea se juca de-a copilul perfect, ei de-a familia ideală, iar când musafirii își luau hainele din cuier și plecau, se lăsa atmosfera groasă de ură și teamă.

Cover photo by Annika Thierfeld / Pexels