Inca am un ghem de ganduri in stomac. Dar fiindca inteleg, nu pot sa plang. Si stau cu tensiunea si cu lacrimile in ochi, in timp ce masina spala rufele noastre.

Ce asteptari am eu?

Nu stiu cum sunt femeile, dar eu fac parte dintre acei copii care aveau birou cat o jumatate de camera. Un dulap imens, dar fara sa am vreodata sosete. Si un perete plin cu tot felul de papusi, dintre care mi-o amintesc pe Tamara, o papusa mulatra, un gablont ca din piramidele aztece – un fel de poarta a soarelui, un bebelus cu salopeta roz, astfel incat doar chipul ii era de guma, un coif dintr-un material greu, matlasat, de culoare mov care avea intr-un rotund tot un chip jucaus de guma, o maimutica cu puiul ei – cum mai vezi prin Daciile de demult si tot felul de lucrusoare pe care bunica le aduna de pe la targ sau bunicul mi le aducea de la Bucuresti. Ai putea spune ca am fost un copil rasfatat.

Apoi, aveam de lustra agatat un peste din plastic, maiestrit impletit, caruia bunica mea ii agatase un coplotel ca sa ma auda de fiecare data cand trec pe sub el. Si o oglinda mare, cu rama neagra de fier, in care ma priveam dese ori si ma lasam intrigata de cine as putea deveni cand voi fi mare. Voiam sa fiu frumoasa si cocheta ca mama, care ma rasfata cu dragalasenii si ciocolata sau zahar cubic.

Carti aveam doar cateva rafturi si nu-mi preocupam mintea cu lectura. Poate de-asta astazi daca citesc o carte, peste cateva luni nu-mi amintesc decat vag despre ce era vorba, in timp ce tu iti amintesti pasaje, chiar si dupa doua zeci de ani. Si acest lucru se intampla cu cartile care mi-au placut. Cele care m-au impresionat mai putin au ajuns direct in subsolul mintii, undeva intre realitate si uitare, imaginatia intrebandu-ma daca am rasfoit vreodata acea poveste.

Insa ceva ce mai aveam din plin si nu pregetam sa folosesc era hartia. Aveam caiete copertate, unele dintre ele impartite in rubrici, pe care le mazgaleam in noptile de iarna la masa din bucatarie, in caldura aceea de copil care stie ca este iubit mai mult decat orice pe lume. Tare mi-e dor de acel sentiment si ma tem ca-l voi resimti doar cand voi fi la randul meu parinte. Doar acum suntem prea mari sa mai fim luati in brate de parinti, mangaiati in par, sa le vedem sclipirea in ochi de bucurie ca suntem asa mari. Prin urmare, tandretea aceasta vine doar de la omul langa care vrei sa fii.

Iar eu nu am sa conving pe nimeni sa ramana langa mine. Sigur, am sa-ti trimit o poza senzuala, inimi, emoticoane, gandurile mele, carnea mea. Dar cum ai spus, eu sunt un creator. Si cum ai spus, e nevoie de o anumita stare ca sa creezi. Imi doresc armonie, sertare cu creioane colorate, sarutari, sex pe masa de tenis, mic dejun cu dragoste, sa ma doara obrajii de ras, sa cantam in tren, noptile stransa in brate, mana ta calda peste pantecul meu. Si alte lucrusoare de-astea puerile, de om simplu, pe care atat de greu le poti avea cateodata in acest univers al Youtube-ului.

Asa ca voi lua acest rastimp, aceasta liniste, acest foc mocnit si voi face caramizi pentru lucruri trainice inlauntrul meu.