Eu ma simt bine la extreme, fiindca in general ma adaptez repede. Mie imi dauneaza clima temperata, cand prima zi de Craciun ma surprinde cu 14 grade. Cu plus. Nu ma regasesc in pozitia asta de mijloc. Eu sunt tipul acela de sef care munceste cu disperarea unui angajat model, care vrea sa auda laudele superiorului. Da, pentru asta muncesc eu, pentru laude. Fiindca de multe ori ma hranesc mai mult decat banii.
Si fiindca stiu ca merit, nu accept decat laude sincere. Nu ma intereseaza mila. Insa nu stiu cum se face ca sunt inconjurata de oameni mai saraci in laude, mai plini in asteptari si pretentii, care duc la disperare slabiciunea mea de a face celorlalti pe plac. Iar treaba asta ma dezgusta fiindca ajung uneori sa ma aplec sarutand mainile. Iar noaptea visez ca ma dezradacinez.
Uite unde-s calitatile si defectele mele. De-asta e o incercare peste puterile mele sa ajung la mijloc. Nici nu stiu cum ar putea arata acest mijloc. Poate mai intai trebuie sa-l desenez ca sa mi-l pot insusi.
Da, e despre mine. Si imi place sa impletesc realitatea cu fictiunea fiindca am nevoie de poveste. Bineinteles ca de multe ori realitatea se suprapune cu povestea, confundandu-se, dar asta-i pretul raiului sau iadului pe care mi-l creez. Si luciditatea, si visarea te strivesc. Stai trei luni de zile intr-un spital, cu mirosul sau de formol, infirmierele care trebuie platite ca sa-ti vorbeasca frumos, medicii care isi stabilesc comisionul dupa veniturile pacientilor – “pentru anestezist 100 lei si pentru mine…cat va lasa inima”, cu saltelele de burete si peretii sterpi, cu durerea pe care o simti in trup si in inima secata de lacrimi. Si dupa ce iti schimbi pijamalele si te intorci la viata normala, lunile astea te urmaresc toata viata, saptamana de saptamana, an dupa an. Atunci vino sa vorbim despre realitate.
Uite ca aleg sa vorbesc despre asta, ca sa mai domolesc din intensitate. Am puterea sa iau lucrurile de la capat, dar tristetea ca lucrurile se repeta, imi frange vointa in bucati. Partea asta de sine e si bucurie si blestem fiindca de-aici imi trag inspiratia si empatia. Fericirea e sublima si-atat. Nu pot sa compun din scanteile fericirii. Dar am sa incerc de data asta fiindca e sfarsit de an si multe lucruri bune s-au intamplat cu adevarat.
In primul rand am avut o flexibilitate financiara mai mare ca in alti ani si am vizitat locuri pe care altfel nu mi le-as fi permis precum Cincsor, sau experienta MAC. Primele opt luni din an asa s-au scurs, in rutina servici-casa-servici-casa. Din septembrie am inceput sa traiesc: am mers la mare si m-am reconectat cu natura, atelierul a luat nastere si am avut timp sa ma ocup de proiectele incepute si neterminate precum Victoria Expert si Cristiana Palos. Am plecat spre Alba Iulia, am revazut Sibiu si am inceput sa fac demersurile pentru PFA. Muzica a revenit in decorul meu, blogul si-a recastigat pozitia in prioritati si am incheiat anul cu felicitari.
Poate frazele astea au o nota trista in fundal, dar de fapt ma simt mai bine ca oricand in pielea mea. Simt ca drumul prinde contur, ca obiectivele mari cer timp, ca treizeci e un numar plin de semnificatii.
O cupa de prosecco si sex la desert te trag imediat in realitatea placerilor si a motivelor simple pentru care viata merita traita. Simti eliberare. Brusc esti doar tu si omul pe care il iubesti, fara nevoia de a umple goliciunea cu vesminte scumpe.